Herta Müller le-a scris românilor cărțile care le lipseau

„În nebunia totalitarismului, o tânără nu vrea să renunțe la fericire”. Astfel începe argumentul editorului care a publicat traducerea în limba română a unuia dintre romanele scriitoarei germane născute în Banat, Herta Müller, „Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi”. Ei bine, în nebunia totalitarismului, o tânără nu vrea să renunțe la ea însăși. Nici când o hărtuiește poliția politică a regimului comunist, pentru că refuză să toarne la Securitate, nici când o hulește propria comunitate, pentru că „a dat din casă”, literar, despre trădări și violență domestică, despre habotnicie și ipocrizie, dar și despre trecutul filofascist al unei părți din lumea satului în care a crescut, inclusiv al propriului părinte.

Curajul de a scrie pentru a înfrunta spaima

Născută la Nițchidorf, în Banat, în 1953, într-o familie care pierduse toată agoniseala bunicului, tratat drept chiabur și hitlerist de regimul prosovietic instalat în România după al Doilea Război Mondial, Herta Müller a trăit de tânără într-o continuă cursă de descifrare a vorbelor și a tăcerilor. În România nu se discuta despre păcatele istorice, așa cum nici astăzi nu se face, iar adevărurile șoptite erau veritabile șarade.

A fost, pentru viitoarea scriitoare, un exercițiu bun de cultivare a limbii - sau chiar a limbilor, pentru că în afara dialectului străvechi al șvabilor bănățeni, în care s-a născut, s-a intersectat de timpuriu cu germana literară din școli, precum și cu româna vecinilor, a instituțiilor, dar și a călăilor. Este universul interlingvistic în care avea, mai apoi, să conceapă și să scrie. „Scriitorii care aparțin unei minorități etnice vor fi întotdeauna diferiți față de cei care scriu în limba majoritară, oficială a unei țări”, apreciază Corina Bernic, traducătoare a multora dintre scrierile Hertei Müller. Și argumentează: „Dispun de un alt set de instrumente lingvistice și culturale, care vin odată cu o altă limbă maternă decât cea oficială – un alt set de valori, un alt tip de școală literară și, desigur, influențe”.

Herta Müller a scris în germană, ceea ce o și face mai degrabă scriitoare germană. Dar fără viața din România, cu traumele suferite, cu trădările prietenilor care au turnat-o la Securitate, cu sacrificiile asumate, cu minciunile auzite, cu spaima de sistem care i-a insuflat curajul de a i se opune, probabil că forța scrierilor ei, majoritatea autobiografice, n-ar fi fost la fel de penetrantă. Într-o discuție cu Deutsche Welle, fostul director al Casei Literaturii din Berlin, Ernest Wichner (el însuși etnic german născut în Banat), amintește că fostul soț al Hertei Müller, Richard Wagner, îi spunea la un moment dat, pe la mijlocul anilor 90, „într-un ton ironic și cât de cât și de reproș, că le scrie românilor cărțile de care ei duc lipsa. Se referă”, comenteză Wichner, „la reminiscențele de limbaj românesc și la natura politică a cărților ei, la felul în care a scris despre dictatură, dar și despre modul în care majoritatea populației și mai ales instituțiile au participat la menținerea dictaturii”.

Două cumpene: izgonirea și începutul exilului 

De la bun început, de la primele ei scrieri, s-a pornit vânătoarea. Personajele Hertei Müller, chiar și în forma lor cenzurată, ieșită - în 1982 - de sub tiparul singurei edituri de limbă germană din România comunistă, trebuiau să dispară. Securitatea, oricum crizată că nu reușise să o racoleze ca turnător la sfârșitul studiilor universitare, era furioasă că o șvăboaică dintr-un sat bănățean își permite să scrie despre ce nu trebuia scris. O furie ce avea să se amplifice când, la scurt timp în urma debutului, volumul de povestiri Niederungen („Ținuturi joase”) avea să-i fie publicat și în Germania de Vest, de data aceasta complet necenzurat.

Atât de tare s-a mâniat regimul, încât abia aștepta să o vadă plecată din țară. Dar nu fără a-i face ultimele luni de ședere un calvar. „Mi-o amintesc”, rememorează ambasadorul și publicistul Emil Hurezeanu, într-o evocare pentru DW, „în secvențele din iarna anului 1987, când împreună cu mama ei și Richard Wagner au descins pe un peron înghețat la Berlin, ca mesageri ai traversării silite, mai mult decât eliberatoare, a Cortinei de Fier, umiliți acasă, dar asumând deopotrivă riscurile totalitarismului răzbunător și ale libertății încă necunoscute”. 

După nenumărate șicane, după presiuni adesea abominabile, după peste 50 de interogatorii în beciurile Securității, după batjocura îndurată în așteptarea dreptului de a pleca definitiv, odată ajunsă în Vestul libertății visate, Herta Müller avea să se lovească de un tratament similar: serviciile de imigrare federale au suspectat-o o bună vreme că ar putea fi un pion otrăvit al poliției politice comuniste.

Croitoreasa cuvintelor potrivite

Herta Müller ar fi spus cândva că nu și-a dorit să devină scriitoare. În copilărie visa mai degrabă să fie croitoreasă. De fapt, a început să scrie de teamă, când Securitatea i-a desființat biroul de la locul de muncă, obligând-o să-și câștige existența de traducătoare pe treptele întreprinderii la care lucra. Mai târziu a transpus croitoria în literatură - în cărți de colaje, în care versurile i s-au născut din cuvinte decupate din ziare și asociate într-un caleidoscop liric.

„Ce o face deosebită pe Herta Müller de ceilalți autori contemporani, dar și ai celorlalte etnii din România este, pe de o parte, poetica limbajului ei, puterea fabuloasă de descriere în câteva cuvinte a unor stări și situații care îl transpune pe cititor direct în lumea dintre pagini, poezia ei aparent fragilă, dar în același timp tăioasă, aprigă și cu precizia unei lame de bisturiu”, apreciază Corina Bernic, ea însăși autoare. 

Herta Müller și-a fost mereu egală ei însăși, inclusiv datorită a ceea ce Emil Hurezeanu vede la ea drept „claritatea tenace a dezacordului”. A știut să nu clacheze, să-și mențină principiile și să-și apere opiniile cu riscul sincerității deranjante. „Se vede ce gândești”, i-a spus cândva un securist.

Când s-a întors în țară, încununată de laurii Nobelului pentru literatură, a reușit să își irite lăudătorii care încercau să îi vampirizeze anvergura politică și civică. O anvergură care i-a atras și prețuirea fostului președinte al Germaniei, Joachim Gauck. „O admir pentru curajul cu care s-a opus dușmanilor democrației și demnității umane din România anilor 1970 și 1980”, spune, într-o declarație pentru DW, oferită în preajma aniversării scriitoarei, cel ce a fost primul coordonator al instituției care a administrat arhivele poliției politice est-germane STASI. „Până astăzi, Herta Müller continuă să-și ridice vocea pentru democrație și pentru demnitatea inviolabilă a tuturor ființelor umane. Ea le prezintă cititorilor săi observații sensibile și un limbaj care face de înțeles neînțelesul”.

Tematica scrierilor o distanțează mult de ceilalți autori contemporani: „Herta Müller a refuzat să uite. A refuzat să treacă peste sau cu vederea umilințele și abuzurile trăite în dictatură și a pus degetul pe rană, nelăsându-i nici pe cititorii ei să uite absurditatea unei lumi întoarse cu susul în jos. Poate de aceea a deranjat și încă va mai deranja în spațiul public românesc. O scriitoare care amintește necontenit că poliția politică nu a murit, ci dimpotrivă, a făcut pui într-un capitalism numit mai târziu de mai toți oarecum vesel și relaxat ca fiind de cumetrie, nu poate fi comodă unei lumi care preferă să închidă ochii și să se lase condusă fix de urmașii foștilor abuzatori. Ea amintește de ceea ce majoritatea intelectuală dorește să uite sau, mai bine zis, chiar să cosmetizeze”, amintește Corina Bernic.

Cu puțin timp înaintea aniversării de astăzi, editura ei din München, Hanser, a publicat un nou volum, „O muscă vine printr-o jumătate de pădure”, ce strânge la un loc articole, eseuri și discursuri din ultimii 20 de ani. Și de data aceasta se vede că Herta Müller își rămâne egală sieși. „În centrul a tot ce a scris și scrie se găsește o convingere absolut simplă: ajunge ca o singură persoană să fie nedreptățită ca toată omenirea să fie afectată. Oricine și oriunde trebuie să se raporteze la această nedreptate”, punctează, în discuția cu DW, Ernest Wichner. „Pentru că nu există nici un stat și nici o religie, în toată lumea, care să respecte și să combată astfel de nedreptăți, care se înmulțesc și agravează până la războaie și genocid, noi toți o să mai avem nevoie de personalități ca Herta Müller”.

Intersecții literare la cel mai înalt nivel

Eginald Schlattner este celălalt scriitor născut în România care contează în literatura germană de astăzi. „S-a întâmplat ca drumurile să ni se încrucișeze la seri de lectură organizate în orașe nobile cum sunt Praga sau Graz”, povestește bătrânul preot evanghelic din Roșia Sibiului, autorul, el însuși, asemeni Hertei Müller, al unor autobiografii inspirate din același destin de minoritar german în România odiosului secol XX. Diferența, punctează însuși Schlattner: „Lady Herta spune pe șleau ceea ce are de spus, în vreme ce eu mai degrabă îmi bag capul în nisip”. Și tot Herta Müller este cea care oferă un cifru de interpretare a acestei diferențe, adaugă Schlattner, într-o conversație cu DW: „De fiecare dată când a avut de făcut prefața serilor de lectură, a găsit cuvintele potrivite pentru a explica povestea mea controversată. Pe ea, Securitatea a tachinat-o în repetate rânduri, fie ținându-i locuința sub observație, fie făcându-i viața din când în când un iad; în schimb, pe mine m-a supus doi ani, zi și noapte, interogatoriilor”.

Schlattner își amintește cum a descoperit harul narativ al Hertei Müller: „Un limbaj sumbru care, oricât de lipsit de poezie ar fi părut, te magnetiza. Fiecare cuvânt era o erupție, fiecare frază zig-zagul unui fulger, totul ca un foc de artificii care aproape că rănește simțurile”. Și tot bătrânul scriitor imortalizează, în discuția cu DW, momentul încoronării Hertei Müller, în 2009, la Stockholm, cu suprema recunoaștere literară, premiul Nobel: „Figura ei în filigran a radiat atât de multă seninătate, un calm interior cuplat cu smerenie și grație stilizată. Și cum s-a înclinat în fața regelui, la fel de maiestuos ca și în fața distinșilor oaspeți”. Regele, spune unul din titlurile Hertei Müller, se înclină și ucide. În acest caz „era demnitate trăită în libertate”, rememorează Schlattner. Ce moment de glorie „în magnificul palat din Stockholm pentru fata din Nițchidorf” care a iubit atât de mult libertatea.

Corina Bernic este convinsă că ceea ce în România a fost criticat drept atac al Hertei Müller la sentimentul național a fost, de fapt, dimpotrivă, dovadă de dragoste și dor: „Nu critici decât ceea ce îți pasă, ceea ce crezi că se poate cumva repara. Altfel, treci cu vederea și nu te mai uiți înapoi. Herta Müller s-a uitat întotdeauna înapoi”. Dovada că nu se va schimba, că nu va deveni niciodată o scriitoare comodă ,stă în „susținerea pe care o arată constant dizidenților Chinei actuale și în luările de poziție în spațiul german privind necesitatea sprijinirii Ucrainei împotriva Rusiei putiniste. Un exemplu în plus pentru contemporanii din România și aiurea”, încheie traducătoarea Hertei Müller.