Herta Müller: Sunt pacifistă dacă pacea înseamnă libertate

Copilul știe că nu are voie să vorbească în lume ceea ce aude în casă. Copilul știe asta, dar nu e mereu pregătit să respecte îndemnul. Copilul simte presiunea dar nu are instrumentarul necesar pentru a înțelege natura politică a presiunii. Copilul e prea mic pentru o asemenea asumare. Dar apăsarea există. Iar Herta Müller  povestește despre prima jumătate a vieții, pe care a trăit-o în dictatură. O face într-un interviu publicat în ediția de duminică a ziarului berlinez Die Welt, cu puține zile înainte de a împlini (pe 17 august 2023) 70 de ani. 

Herta Müller a purtat ani de zile la gât un lănțișor al cărui pandantiv era un ochi de sticlă de fabricație chinezească. Alături de părul tuns scurt și vopsit în roșu, cochetăria improvizată a fost un protest față de absurditatea regimului, de situația din țară și de „perversitatea lipsurilor” din viața de zi cu zi: „Nu găseai pansamente niciunde în țară, nu găseai aspirină dar aveai de ales dintr-o mare diversitate de ochi de sticlă”. Așa s-a născut - și a apărut în volumul tocmai publicat la editura Hanser, „O muscă intră printr-o jumătate de perete” - un text intitulat „Ochiul chinezesc de sticlă”. Astăzi nu ar mai purta așa ceva. „Atunci era o provocare. Când trăiești într-o totală lipsă de libertate, ai permanent chef de libertate și îți vin gesturi de consolare. Presiunea stârnește acțiuni de autoapărare”, explică scriitoarea născută la Nițchidorf, în apropiere de Timișoara. 

Securitatea, așa cum n-au înțeles-o instanțele din România de azi

Lectura interviului vine ca o palmă dată peste obrazul magistraților care au pronunțat, recent, sentința în cazul disidentului român Gheorghe Ursu. „Dictatura este o stare, o atmosferă. Totul era interzis. Toți prietenii mei au devenit dușmani ai statului, urmăriți exact pentru motivele pentru care îi plăceam eu. M-am întrebat tot timpul: ce este mai bine să faci și ce să nu faci pentru a rămâne decent, a nu te autotrăda și a nu te învinovăți?”.

Acest pasaj din discuția laureatei premiului Nobel pentru literatură cu reporterul Die Welt, în care mai este vorba și despre „teama general instalată” în România dinainte de emigrarea scriitoarei în Germania, contrastează flagrant cu motivația instanței din România care i-a achitat pe ucigașii disidentului: „(...) Victima (...) nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu au ajuns la cunoștința publicului larg”.

Erau vremuri pentru care, mai spun judecătorii de la București, „nu s-a făcut dovada existenţei (...) a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei” și nici nu există probe despre „intenţia sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului”. Or, ca de obicei în evocările ei, Herta Müller vorbește, și în acest interviu, despre exact aceleași vremuri și, spre deosebire de apărătorii Securității, demască, așa cum o face mereu, metodele securiste care au făcut frica omniprezentă și „determină oamenii să nu-și mai dorească ceea ce nu este permis”.

Fascismul ca vină și fascismul ascuns

Și despre fascism vorbește scriitoarea născută într-o familie de șvabi. Despre tatăl ei care a fost în SS la fel cum, sugerează, „toată minoritatea (germană din România - n.red.) a fost în Wehrmacht și SS”. A fost un motiv de dispute cu familia și cu consătenii care s-au comportat ulterior ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost un motiv pentru care, spune Herta Müller, a luat distanță față de minoritatea germană.

În interviul din ziarul berlinez nu ratează, însă, ocazia de a puncta ipocrizia celor care, la audierile poliției politice ceaușiste, când a refuzat să devină colaborator al Securității, au trimis-o „să plece la fasciștii ei”. O înfurie ceea ce numește „imensa minciună de stat” predată drept „istorie”: „Întreaga Românie a fost, sub Antonescu, un stat fascist, fapt complet negat ulterior”.

Putin, pacea sau libertatea și lecturile

Cine cunoaște scrierile Hertei Müller poate presupune ce crede laureata Premiului Nobel pentru Literatură despre situația din Ucraina, este de părere autorul interviului. Scriitoarea se declară dezamăgită de explicațiile Angelei Merkel, pe care le invalidează faptul că Vladimir Putin nu a mințit niciodată, nu s-a ascuns și a făcut dintotdeauna ceea ce face acum: a dus mereu războaie și asta o știa toată lumea. Müller a spus-o și în interviurile mai vechi că „Putin nu poate suporta ideea vreunei democrații în apropierea sa, de teamă ca cetățenii propriei țări să nu se contamineze”.

Nu a dezamăgit-o, în schimb, poziționarea divizată a elitei intelectuale - pentru că se aștepta să fie așa. „Mulți oameni nu pot gândi politic și nici nu vor. A fost la fel și în timpul războaielor din fosta Iugoslavie. Trebuie să îți permiți să fii pacifist. Și eu sunt pacifistă, dacă pacea înseamnă libertate. Fără libertate, pacea este una mormântală. Și în România am avut pace, dar nu am avut libertate”. În ce privește soarta Ucrainei, „țările democrate ar trebui să susțină Ucraina până la capăt, în spiritul valorilor lor. Nu ne putem retrage și să lăsăm lucrurile să curgă în sensul dorit de Putin”.

Rusia este, pentru Herta Müller, un exemplu că nu tot ceea ce se scrie este educativ. Propaganda este maculatură estetică dar prinde repede și funcționează. Sigur că uneori contribuția lecturilor poate fi discutabilă. Cu toate acestea, trebuie citit mai mult - și nu este vorba doar despre Rusia - pentru că lectura stimulează gândirea. Dar, se întreabă autoarea germană cu origini bănățene, „Cine mai citește în ziua de azi? În ce direcție se îndreaptă gândirea și cum sunt analizate lecturile? Se fac conexiuni și se interpretează pentru a înțelege lucrurile? Ce educație civică se face în școli sau în familii?”. Altfel, e limpede, totalitarismul vine treptat și nu dintr-o dată, de aceea este greu de observat, pentru că dovezile nu sar imediat în ochi. În acest sens, atenția trebuie să fie un traseu, nu un punct.