Eginald Schlattner, ultimul cavaler sas

Cei care-l cunosc pe Eginald Schlattner știu că preotul luteran de la Roșia, „popa sașilor”, cum este cunoscut în satul din apropierea Sibiului, a predicat ani de zile bisericii goale. A rămas singur în satul sibian în doar un an, când, de la Paște până la Crăciun, toată comunitatea săsească a plecat, după opt secole de împărțit cerul, pământul și „lacrimi în mai multe limbi”. S-au dus nestrămutați, singurii germani nealungați, neforțați de nimeni să plece, ci doar pentru că li s-a oferit pe nepusă masă ocazia și pentru că s-au temut că fereastra asta de oportunitate se va închide la fel cum s-a deschis.

Opt veacuri și cea din urmă singurătate

Eginald Schlattner a ținut vreme de 14 ani slujba de duminică în fața băncilor goale și, povestește ori de câte ori are ocazia, a făcut-o pentru propria bucurie dar și „pentru a-l consola pe bunul Dumnezeu”. I s-a părut nefiresc ca, brusc, după 800 de ani în care s-a slujit liturghie în diversele dialecte germane vorbite între 1200 și ceva și 2000, în biserica din Rothberg, acum Roșia, să se aștearnă liniștea. Și, în timp ce el își vedea, în tandem cu Dumnezeu, de liturghie, au început să revină oamenii la biserică: „S-o fi plictisit să mă vadă mereu tot pe mine”. Mai întâi au venit oameni de departe, americani sau germani. Odată cu ei au apărut curioșii din sat, inclusiv copii de romi. Câțiva au rămas, după ce străinii și-au văzut de drumurile lor. Pentru ei, părintele sas a început să predice și în română.

Cei mai mulți dintre cei care-l cunosc pe Eginald Schlattner au ajuns să-l știe pentru că a scris, în Transilvania, câteva dintre cele mai strălucite romane de limbă germană de la acest început de mileniu, începând cu „Cocoșul decapitat”, „Mănușile roșii” și „Pianul în ceață”, o trilogie la care a început să lucreze în 1990 cu furie, disperare și sete de descărcare, după patru decenii în care și-a impus să tacă.

Apreciat dar, deopotrivă, și hulit, pentru că a povestit tainele cumva bine ascunse intra muros în burguri și fortificații de sașii transilvăneni, Schlattner a fost tradus în mai multe limbi. Inclusiv în română. E o întreagă sagă a unei lumi multiculturale la care scriitorul și preotul se raportează iar diversitatea culturală a României nu poate fi descrisă mai frumos, mai memorabil sau mai european decât o face Schlattner, narativ și autobiografic, spune ambasadorul Germaniei la București, Cord Meier-Klodt. Au aflat-o hispanicii de pe ambele maluri ale Atlanticului dar și vorbitorii de portugheză, inclusiv în Brazilia; rușii o știu și o vor afla și japonezii, cât de curând, după ce l-au savurat și elogiat germanofonii, apoi polonezii și italienii, care l-au invitat să le citească din romanele sale. A fost și le-a citit, a umblat prin lume și s-a întors mereu la Roșia, în reședința parohiei sale, rămasă fără enoriași.

„Locul suferinței nu se părăsește, ci se face în așa fel încât suferința să părăsească locul” - acest crez al lui Schlattner, pe care l-a așezat în romanul Wasserzeichen (Filigran, apărut în 2018), a fost unul dintre motivele pentru care, înainte de a ajunge la final de mandat la București, ambasadorul Meier-Klodt i-a recomandat președintelui Republicii Federale să-l onoreze pe scriitorul și preotul sas. Iar Frank-Walter Steinmeier a făcut-o fără reținere: pentru ce a reușit să scrie Schlattner până la 89 de ani, pentru cum a știut să se angajeze în folosul celor aflați la marginea societății, ca preot de penitenciar sau ca îndrumător spiritual al comunității rome din Roșia, și, nu în ultimul rând, pentru că a avut curajul să discute subiecte tabu în spațiul public românesc, cum ar fi responsabilitățile sau vinovățiile din trecutul recent, din ultimele dictaturi. „Inclusiv a propriei vini”, a punctat diplomatul german.

„Cu unii oameni nu se vorbește”

La Sibiu, la decernarea Crucii de Merit în rang de cavaler a Ordinului de merit al Republicii Federale Germania, Schlattner a vorbit despre sine ca despre „un nume și o persoană cu o biografie controversată”, cu „merite sporadice” și cu o istorie a vieții marcată de contradicții, de la jurământul de credință față de Führerul de la Berlin, depus la 10 ani, în 1943, trecând prin încercarea ratată de a se înscrie, după alți 14 ani, în partidul comunist din România sovietizată și până la un cuvânt nefericit rostit, ceva timp mai târziu, în beciurile Securității.

Pe toate le-a evocat, la fel cum a făcut-o în romanele sale, joi seară (24 iunie 2021), Eginald Schlattner. La fel cum a evocat și o vorbă a bunicii sale, pe care a pus-o în contextul vocilor care i-au întors povestea vieții pe toate fețele și au ajuns până la defăimări sau chiar amenințări cu moartea: „Cu unii oameni nu se vorbește”. Și, atunci, spune deopotrivă preotul sașilor, scriitorul german și homo politicus, „nici nu știi pe care ar fi mai bine să nu îi asculți, pe cei amabili sau pe cei răuvoitori”.

Preotul luteran nu e convins că știe prea des ce vrea Dumnezeu de la el. Dar știe ce nu vrea: „nu a vrut ca și eu să plec” din Roșia - sau Mons Rubens, Rothberg, Veresmart. Acolo „mai suntem de înmormântat două suflete”. Dar, a încheiat părintele Schlattner discursul rostit în cele trei limbi transilvănene (germană, română și maghiară) vorbite în familia din care descinde, „cei câțiva sași rămași nu trăim pe o insulă pustie. Suntem printre oameni. Deși vorbesc altă limbă și sunt de alt rit, sunt vecini de nădejde. Ne îndrăgesc”.