Ștefan Susai, naratorul vizual al satelor Moldovei

„Dimineața pleacă din Ungheni spre Chișinău iar seara se întoarce. Și face asta de peste patruzeci de ani. Pe băncile astea de lemn au mers prima dată bunicii. Apoi părinții și încă vreo două generații ale multor familii. La un moment dat, după 1991, un vagon era sală de cinema. Se dădea video. Mare minune pentru acele vremuri! Film în tren! S-a isprăvit repede, căci oamenii abia aveau bani de bilet.

Trenul parcă se transmite de la unii la alții. Călătorii, ca și în perioada sovietică, devin dimineața muncitori și seara țărani. Trenul are însă farmecul și mirosurile lui specifice: motorină, sudoare, pâine coaptă, murături, parfumuri ieftine cumpărate de femei în sate. Astăzi o fată mirosea nu știu cum oleacă altfel. O fi studentă la Chișinău și o fi descoperit parfumurile de la Fabrica Viorica. Fumul țigărilor Leana și Astra dublează norul de fum al trenului la plecarea din fiecare sat. Parcă e ritual.

Satele se golesc. Trenul are uneori mai mulți călători decât unele sate prin care trece. Îmi place trenul acesta. Și sper să mai circule măcar încă patruzeci de ani. Dacă vor mai fi oameni în sate. Astăzi trenul a trecut prin localități unde erau nunți. Mecanicii au salutat fiecare eveniment pornind sirena. Trenul ăsta are farmecul lui. E chiar fascinant. Se identifică cu oameni, sate, destine. Fiecare călător parcă e membru al familiei trenului Ungheni - Chișinău și retur.”

Am citat din multele însemnări ale lui Ștefan Susai de pe rețelele de socializare. Scriitorul notează în timp ce străbate Basarabia cu trenul. Prin geamul vagonului răzbate un ținut mirific: „Țara Prutului”. Să vezi și să nu crezi.

Povestitor în „Țara Prutului”

Fost director al biroului Radio France Internationale Iași și doctorand la Universitatea de Stat din Moldova cu tema de cercetare „Publicistica literară de la Rampa: Alexandru Robot și Liviu Rebreanu”, Ștefan Susai este autorul câtorva volume de povestiri și de reconstituiri imagistice. Printre ele: „Ultima casă din URSS”, Ed. Timpul, Iași, 2009; „Hora cu cinci fete” (Ed. Junimea, 2017); „Sculeni – Moscova – Amur”, Ed. PIM, Iași, 2019; „Cioropcani 110. Zestrea satului. Poveștile satului”, Ed. PIM, Iași, 2020; „Scrisori către Ion Druță”, Ed. Cartier, 2022.

Ce este „Țara Prutului”? E un teritoriu imaginar care desfide frontiere, pașapoarte, turnuri de pază, controale grănicerești și alte semne care despart oamenii pe criterii absurd-politice. Este zona limitrofă Prutului, cu satele pe ambele maluri, înfrățite și înrudite. Ștefan Susai le-a plasat sub aceeași calotă conceptuală. E un construct cultural ce și-a găsit reflectarea în pagini de proză și în imagini fotografice, semnate de același neobosit autor-călător.

Născut în Sculeni, județul Iași, Ștefan Susai a contemplat în copilăria sa malul celălalt, basarabean, unde, în oglinda Prutului, se oglindește un alt sat zis tot Sculeni, la fel precum noi, basarabenii, ne uitam cu jind spre România, de care ne despărțea gardul de sârmă sovietic. Denumiri identice de sate în România și în Moldova, același port vestimentar, aceeași rostire, aceleași priviri șugubețe, dar și melancolice ale unor oameni care au stat sub regimuri nemiloase, iar azi, cel puțin unii dintre ei, par a fi aruncați în afara istoriei, într-o dimensiune atemporală, împinși într-o curbă a extincției.

Ștefan Susai cutreieră satele basarabene, cu trenul sau cu mașina. „Citroën-ul” său roșu, micuț, îl cunosc toți angajații poliției de frontieră din Moldova și România, cu care Ștefan Susai poartă – se întâmplă mereu, ca un făcut! – dialoguri platoniciene. Culege imagini memorabile, case frumoase, pictate pe dinafară și amenajate cu mult gust în interior, înflorituri în lemn cioplite de meșteri populari, dar și fragilitate existențială, cocioabe într-o rână, intrate într-un regn al degradării și mineralizării.

Fețele contradictorii ale realității

La 26 septembrie 2023 în Casa cu Absidă, cea care găzduiește filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România, s-a inaugurat expoziția de fotografii „Țara Prutului”, realizate de Ștefan Susai. Alături de autor, publicului vizitator i-au vorbit Maria Bilașevschi, critic de artă, președinta Uniunii Artiștilor Plastici din Iași, poetul Cassian Maria Spiridon, președintele filialei USR Iași, și scriitorul Mircea Radu Iacoban, un bun cunoscător al preocupărilor literar-artistice ale autorului.

Fotografiile fixate pe semicercul sălii de expoziții reflectă multiplele chipuri ale Basarabiei de azi:

Bucuria femeii în poală cu un bostan uriaș – cât de fertil pământul Basarabiei! (mai greu totuși cu secetele din ultimii ani). O bicicletă transformată în plug, cine-ar spune că nu avem progres tehnologic în agricultură? Navetiști surprinși la o oră extrem matinală, își fac somnul în tren (un tren pe care îl știu și eu foarte bine din copilăria mea de la Florești). Paradă de capoturi, la țară – fashion moldovenesc. Bătrâni la curățat știuleți de porumb: dacă am avea îndoieli de unde e secvența, ne vor lămuri berzele cu strugure de pe poarta verde – emblema viticultorilor basarabeni. Suntem în plin sezon, cu vinul nou fermentând în butoaie, așa cum ne-o arată masa pătată de tulburel, de care se sprijină o mână de gospodar înțelept și harnic.

Rituri de trecere: o nuntă din sudul Moldovei, cu două mirese și alaiul lor pitoresc, stând solemn în fața aparatului de fotografiat, și, la celălalt pol al emoției, masa de parastas într-o zi friguroasă, colaci cu lumânări și peturi de țuică.

„Arta aparține poporului”, scrie pe frontispiciul unei case de cultură cu acoperișul spart și sala dărâmată; artiștii în costume populare, urcați pe scenă, par o ilustrare ironică a sloganului dus pe apa sâmbetei după ‘89. Un bărbat în vârstă, fost „Erou al muncii socialiste”, cu costumul mâncat de molii, dă binețe bustului lui Lenin, într-un sediu de partid de altădată, în care intră ca într-un cavou al comunismului.

Vasile Ursachi – fost deputat și semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova, la 27 august 1991. Omul e mândru: are la gât colanul cu cea mai importantă distincție a noului stat moldovean, „Ordinul Republicii”, iar pe piept medalii sovietice – un nonsens simbolic, o contradicție în termeni, veți spune, această aglutinare de glorii incompatibile, dar atât de sugestivă pentru destinului Basarabiei din ultimul secol.

Poate cea mai tulburătoare secvență din colecția lui Ștefan Susai este bătrâna de la fereastra cu rama coșcovită. Femeia privește spre un prezent care a uitat-o, căruia nu-i mai pasă de ea, o consideră o etapă depășită. Însă nu e deloc sigur că lumea de azi, înfumurată, suficientă sieși, e mai bună decât viața anevoioasă a bătrânei de la geam. Nici pe departe – războaie, exod, molime, cinism și indiferență. Un cântec de jale nu pentru cele ce s-au dus, ci mai degrabă pentru cele ce vor veni...

Expoziția de la Casa cu Absidă nu vrea totuși să ne inducă stări deprimante, ci ilustrează fețele contradictorii ale realității. „Floarea Moldovei” am numit fotografia cu tinerele în costume populare formând un cerc pe un câmp verde, mustind a rod. Există speranță în Țara Prutului, și viitor există, ne spune Ștefan Susai, și ar trebui să-l credem pe cuvânt... și pe imagine. Artistul știe, vede mai bine. Să ne deschidem și noi mintea și sufletul.