Europa mea: Nouă ne place bulucul

Sunt născută în 1983 și încă mai țin minte penuria de alimente din România anilor '80, cartelele pe care se marcau rațiile și cozile la orice. Cred că după '89 cuvântul "coadă" în limba română a păstrat conotația aceea a puhoiului care se înghesuie pentru ceva. Nu se stătea la rând, pentru că oamenii nu erau așezați frumos, unul după altul, ci se stătea la coadă.

Ne-a rămas în sânge coada, la fel cum ne-a rămas și disperarea aprovizionării, care se vede cel mai bine înainte de marile sărbători ale anului, când magazinele sunt închise timp de o zi. Există chiar reporteri care transmit de la coadă, în direct, care e timpul de așteptare și ce au pus românii în coș, vorbindu-ne despre români ca despre o specie ciudată.

Românii suntem noi și știm foarte bine ce e o coadă.

Ultima dată am stat la coadă acum o lună, când a trebuit să schimb contractul de furnizarea a energiei electrice, după liberalizarea pieței. Am așteptat vreo două ore afară, în frig, alături de câteva zeci de oameni care-și pierduseră răbdarea și care răbufneau pe bietul gardian, fiindcă ținea ușa încuiată și lăsa să intre doar câte o persoană pe măsură ce se elibera înăuntru. Nici nu s-a pus problema de distanțare fizică, astfel încât am stat pe exteriorul cozii și cu fața către stradă, într-o poziție caraghioasă și arogantă, cam ca atunci când n-are chef de tine pisica și întoarce capul. 

Coada pe trepte, când te apropii de ușă, are ceva foarte special. Devine incomodă fizic, dar știi că mai ai puțin și intri, simți vibrația. Aproape ai reușit. Dar în ziua cu pricina, chiar când am ajuns la ușă, chiar când urmam eu, gardianul a zis că nu mai intră nimeni, fiindcă mai era puțin și se termina programul de lucru cu publicul. Și să mai încerce oamenii și pe internet, dacă se pricep. Am început să mă jeluiesc, să-i flutur actele în față și să-i spun că e important să intru, fiindcă trebuie să preiau contractul de la bunicul meu, decedat. Cred că i s-a făcut milă, m-a lăsat înăuntru și a ferecat ușa în urma mea. Mi-a făcut o bucurie enormă că m-a scutit de o altă coadă, într-o altă zi, pentru că problema mea nu se putea rezolva online. Și m-am gândit că aș fi avut abilități de supraviețuire la coadă și m-aș fi descurcat eu cumva și înainte de '89. Știu să spun o poveste, măcar atâta lucru. În treacăt fie spus, bunicul meu e mort de cincisprezece ani și, fiindcă nu l-a mai întrebat nimeni de sănătate în timpul acesta, facturile au continuat să vină pe numele lui. 

Astăzi, când scriu aceste rânduri, e prima zi din etapa a treia de vaccinare în România, cea pentru populația generală. E dimineață și eu sunt deja pe o listă de așteptare, ceea ce n-are cum să nu-mi aducă aminte de listele de la evidența populației, pentru buletine sau pașapoarte, care se făceau până nu demult. Cozile începeau să se formeze cu noaptea în cap, de pe la cinci dimineața sau poate chiar mai devreme, iar primul care ajungea la gardul instituției începea să scrie cu pixul pe o foaie numele celor care se adunau. Fiindcă se crea o îmbulzeală fantastică (din cauză că programul cu publicul era foarte limitat) și nici nu se mai punea problema de rând. Nu se mai ținea cont cine urmează după cine. Știu chiar că uneori erau oameni care mergeau de noaptea special pentru a se ocupa de listă și puteai să le dai un ciubuc ca să te bage mai în față. 

Am un grup de Whatsapp împreună cu câteva prietene, iar azi a fost foială mare pe grup. Platforma pusă la dispoziție de guvern pentru programările online la vaccinare ar fi trebuit să fie disponibilă din această dimineață, pentru etapa a treia, dar a fost deschisă de aseară, pentru probe. Lumea a profitat și a început să facă programări. Platforma s-a blocat, s-a deblocat, apoi s-a blocat iar. Până m-am dezmeticit eu azi, în orașul meu nu mai era niciun loc disponibil, așa că m-am înscris pe o listă de așteptare. 

Prietenele mele din București s-au sunat și s-au trezit înainte de ora șase pentru a încerca marea cu degetul pe platformă. Două dintre ele au găsit locuri la Căminul Cultural din comuna Olteni, Teleorman, la 110 km distanță, adică la aproape două ore cu mașina. Până s-a conectat pe site și M., dispusă să meargă cu ele, locurile se terminaseră. Așa încât M. mi-a propus să ne vaccinăm noi două la Făurei, un oraș din județul în care locuiesc, și singurul din județ în care mai erau locuri disponibile la ora la care tropăiam noi pe site. Oricât de mult mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu M., de data asta a trebuit să-i refuz escapada medicală. Făurei e la 65 de km de Brăila, adică (în țara noastră în care distanțele se măsoară în timp din cauza drumurilor proaste) o oră cu un tren tărăgănat și murdar. Pe M. o s-o coste trei ore să vină de la București și va trebui să plece la 5 dimineața ca să nu rateze programarea. 

Ar fi distractiv, poate, să bem o cafea de la dozator în gara Făurei după ce ne-am vaccinat, ar fi o poveste pe care am rememora-o cu amuzament peste ani și ani, dacă am ieși întregi la minte din pandemia asta. Dar mă tem că eu n-am energie să mă trezesc în toiul nopții, ca să mă asigur că nu-mi scapă ceva ce ar trebui să am la un moment dat. Deci poate că n-am până la urmă abilități de supraviețuitor la coadă. Fiindcă până la urmă bulucul de azi e tot un fel de buluc de la gardul cu gratii al centrului unde se eliberau cărțile de identitate. Sau un fel de buluc de când se băgau portocale la alimentara.

Mi-am petrecut restul zilei cu prietenele mele pe grup, împărtășindu-ne linkuri, cugetări și glume. E subiectul zilei în bula noastră, se vorbește mult despre repartizarea disproporționată a dozelor de vaccin, care, ca de obicei, scoate la iveală probleme dincolo de sistemul medical (în cazul acesta se vorbește, printre altele, despre date neconforme ce țin de evidența populației). Am citit amuzate despre tinerii bucureșteni care și-au dat întâlnire la vaccin la Clubul Pensionarilor din Fetești. Despre centrele-fantomă din București. Despre turismul medical care se va declanșa acum. Ne-am consolat cu gândul că, în ciuda stilului smucit, stăm mai bine decât alte țări din Europa, noi, care suntem obișnuiți să fim ultimii mai mereu.

Ne-am întrebat care e treaba cu îngrămădeala asta (justificată, până la urmă, după un an de anxietate și de așteptare) și am ajuns la concluzia că până la urmă ne place bulucul. Fiindcă o coadă agitată e semn că marfa e de calitate. Dacă se înghesuie lumea, n-are cum să nu fie bun.

Și după un an în care am stat la cutie și ne-am dat cu parfum doar la întâlnirile de pe Zoom, ca să pară un pic mai reale (și să ne testăm mirosul, simțul acesta arhaic de care a ajuns să ne pese acum atât de mult), pentru unii dintre noi începe mica aventură a vaccinării, cu GPS-ul către o comună de care n-am mai auzit până acum niciodată. Semnul victoriei va fi un plasture. Și apoi vom porni pe drumul lung al revenirii la viața noastră dinainte.

Scriitoarea și traducătoare Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj și București. Primul ei roman "Interior zero" a fost distins cu premiul "Nepotul lui Thoreau" pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul "Null Komma Irgendwas". Al doilea roman al Laviniei Branişte, "Sonia ridică mâna", va fi publicat în traducere germană în această primăvară, de aceeaşi editură din Berlin.