Europa mea: "Am ajuns cu toții bătrâni, adică vulnerabili"

M-am întâlnit în urmă cu două săptămâni cu câțiva foști colegi de liceu, care veniseră în orașul natal, unde ni se pare dintr-odată tuturor că viața e mai respirabilă din simplul motiv că părinții noștri au aici casă și curte. Sunt lucruri care au ajuns să valoreze enorm. Pentru unii dintre noi, ele par imposibil de realizat cu forțe proprii, mai ales într-un oraș mare.

Pe doi dintre colegii mei nu-i mai văzusem de la bac, de acum 18 ani, pentru că s-au stabilit în altă țară, dar pot lucra la distanță, așa că au venit o vreme aici. Pe cât de mult m-a bucurat gândul acestei reuniuni – mi-a tropăit inima toată ziua c-o să ies în sfârșit, nu în oraș, ci în curtea cuiva – pe atât de stranii au fost primele momente ale întâlnirii. Din modul în care alegea fiecare să salute, puteai să-ți dai seama cum se raportează la situația sanitară pe care o traversăm. Unii au rămas, precauți, la distanță și au făcut cu mâna, alții s-au salutat cu cotul, iar un altul s-a repezit voios să ne îmbrățișeze, ceea ce nu i-a mers chiar cu toată lumea. Deși avem cu toții aceeași vârstă, în clipele alea mi s-a părut că unii au fost mai tineri decât alții.

Speram să nu vorbim prea mult despre pandemie, dar evident că acesta a fost subiectul care a dominat întâlnirea. Pe masă, printre sticle și boluri cu alune, erau risipite recipiente cu dezinfectant. Ne-am pus scaunele la distanță, dar asta a însemnat că nu prea ne auzeam și a trebuit să vorbim mai tare, iar când vorbești tare, se știe, împrăștii mai cu spor particule de salivă. Citeam recent un articol în care se analiza modul de contaminare în diverse situații și concluzia era cumva că cel mai bine e să nu se vorbească deloc la întâlnirile cu prietenii. Dacă deschizi gura, cine știe ce zboară de acolo. Poți să arunci vorbe spurcate la propriu. Și dacă ești într-un spațiu închis, e cu atât mai grav.

N-a trecut nici măcar un an de la primele semne de îngrijorare legate de răspândirea virusului, și deja multe aspecte ale vieții noastre au fost reconfigurate. De la normele de politețe și până la, de pildă, modul în care ne percepem vârsta. În primele luni se spunea că tinerii nu sunt afectați de boală, prin urmare nu sunt suficient de precauți, și erau arătați cu degetul că împrăștie virusul fără să știe. Între timp, au fost destui tineri afectați și discursul acesta s-a mai domolit. Am ajuns cu toții bătrâni, adică vulnerabili. Eu am fost tânără atâta vreme cât am locuit singură, în primele luni ale pandemiei, dar apoi am revenit acasă și am luat asupra mea vârsta persoanelor cu care locuiesc. 

Mi se pare că trăim într-o perioadă fluidă și fluctuantă, în care datele acumulate de la o zi la alta schimbă constant statisticile. Nimic nu mai e cert în viața noastră de zi cu zi, planurile nu mai au niciun rost. Trebuie urmărite în permanență comunicatele date de autorități. Care autorități bâjbâie și se poticnesc.

Sufăr de pe la 13 ani de o miopie moderată, adică nu văd bine la distanță și fără ochelari trăiesc într-o lume destul de cețoasă. Când părăsesc spațiul privat și trebuie să-mi pun masca, renunț la ochelari, fiindcă e sâcâitor că se aburesc. Asta înseamnă că universul meu pandemic e confuz și difuz, plin de voci despre care uneori nu știu de unde vin, în care absența unui simț complet le diminuează și pe celelalte. Parcă-mi taie un pic și din inteligență, mi s-a întâmplat să mă încurc de mai multe ori la număratul banilor când am de cumpărat ceva. Uneori trec pe roșu, cu toate că disting culoarea semaforului, dar am impresia că pur și simplu nu mai știu să procesez acest semnal.

Cam asta e imaginea pe care o s-o asociez cu pandemia, atunci când vom fi scăpat de ea. O perioadă cețoasă, confuză, cu pericole stupide la tot pasul, cum ar fi o groapă în asfalt în care poți să-ți sucești glezna. În care fiecare e pentru el, așa cum e mereu prin părțile noastre când traversăm o criză, fiindcă statul e incapabil să aibă grijă de propriii cetățeni, mai ales de cei mărunți și vulnerabili. În care cel mai important e să-ți aduni forțele pentru a pune piciorul corect, pas după pas, astfel încât să nu cazi, mai ales dacă mai depind și alții de tine.

Sunt multe lucruri pe care nu le vedem bine în perioada asta, pentru că n-avem cum să cuprindem toată informația. Lucruri legate de răspândirea virusului și de cursa pentru vaccin, de implementarea accelerată a mijloacelor de supraveghere în masă, de efectele dezvoltării abilităților legate de scris și citit la un copil de clasa a doua silit să facă școală online un an de zile, și câte și mai câte efecte ale propagării undelor de șoc ale măsurilor luate în toate straturile societății. Cei mai mulți dintre noi suntem miopi în multe aspecte și nici n-avem cum să fim altfel.

Mă întrebați cum trec tinerii prin această criză, dar nu cred că există un răspuns concis la această întrebare grea și complexă. Probabil că sunt instituții care au statistici legate de rata infectării pe vârste, de rata șomajului, de scăderea puterii de cumpărare. Pe una dintre axele acelor grafice se regăsesc vârstele noastre. Dar și cu acces la toate aceste date, tot mi-ar fi greu să le citesc. Senzația mea este că nu mai contează atât de mult ce vârstă avem, pentru că poți fi un tânăr-cu-boli-ascunse, nu știi în câte feluri te poate trăda propriul corp. Suntem cu toții în pericol. Nu vârsta ne diferențiază acum, ci mai degrabă situația economică. Într-un fel ești mai la adăpost dacă ești pensionar, pentru ca să fi trecut perioada în care puteai deveni dispensabil pentru angajatorul tău. Sau în care puteai deveni irelevant dacă lucrai într-un domeniu nesemnificativ (cam ăsta e mesajul care ni se transmite) precum cel cultural. 

Chiar ieri mi-a spus un vecin că dacă ar fi el „șeful lumii”, i-ar ține pe toți în casă o lună și jumătate și am scăpa de virus. Mi-ar plăcea să am optimismul acestui om, care e convins că există soluții simple. Aș fi fost curioasă să știu către cine se îndreaptă furia lui, pentru că în noi toți clocotește ceva, dar discuția noastră s-a terminat repede. O lună și jumătate pare o clipită, dar în condițiile de acum cu siguranță n-ar fi. Timpul s-a lățit, aproape c-a încremenit, luna martie pare deja din altă viață. Și trăim cu toții, noi cei 99%, în această ceață de care spuneam, în care nu ne rămâne decât să înaintăm cu precauție din aproape în aproape și în care viitorul a ajuns o fantezie, indiferent cât de tânăr ești.

Scriitoarea și traducătoare Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj și București. Primul ei roman "Interior zero" a fost distins cu premiul "Nepotul lui Thoreau" pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul "Null Komma Irgendwas". Al doilea roman al Laviniei Branişte, "Sonia ridică mâna", va fi publicat în traducere germană la începutul anului 2021, de aceeaşi editură din Berlin.