"În 1989 n-am pornit-o de la zero, curaţi şi fără vină"

DW: Stăm de vorbă cu puţin timp înaintea împlinirii a 30 de ani de la ceea ce unii numesc Revoluţia Română, alţii evenimentele din decembrie 1989. În jurul acestui subiect se ţese şi povestea noului tău roman "Sonia ridică mâna". E tentativa unei tinere, iniţial nu cu prea mare tragere de inimă, de a afla şi înţelege ce s-a întâmplat înainte de 1989. De ce ţi se pare atât de important ca tinerii, şi nu numai ei, să cunoască istoria recentă a României?

Lavinia Branişte: Cred că este important în primul rând să studiem la şcoală aceste lucuri. Eu nu am învăţat la şcoală nimic despre comunism. Eu am început şcoala în 1990 şi am fost ultima generaţie care a învăţat după vechile manuale, după care învăţase şi mama mea. Practic până în clasa a XII-a, deci până în 2001/2002, încă nu se schimbase prea mult în aceste manuale - mai ales în cel de istorie. Cred că e foarte important să existe nişte lecţii de istorie pe acest subiect. Dar, bineînţeles e important şi cine scrie acel manual de istorie, cine scrie despre ce s-a întâmplat înainte de 1989.

Ce am învăţat eu scriind cartea aceasta şi documentându-mă pentru ea - pentru că am avut şi eu puţin traseul Soniei - a fost că de fapt 1989 nu e o limită atât de clară între "înainte" şi "după", că atunci s-a terminat ceva, după care a început altceva. Nicidecum. Cred că asta este important să înţeleagă tinerii şi de fapt noi toţi, anume să ne fie clar de unde venim şi de ce lucrurile arată cum arată acum în România. Pentru că nu s-a tăiat nimic cu foarfeca atunci. N-am pornit-o de la zero, "curaţi şi fără vină", cum am scris şi în roman. Clasa politică e cam tot aceeaşi, tot urmaşii urmaşilor. Îşi lasă moştenire unii altora ce-şi pot lăsa moştenire... Deci, cred că e important să înţelegem de unde venim. Nu ştiu cum arată acum manualele de istorie, dar ştiu că istoria comunismului era la un moment dat o disciplină opţională la clasa a XII-a la liceele cu profil umanist.

Protagonista romanului se confruntă cu întrebarea "Ţie când ţi se trezeşte conştiinţa socială?". Le lipseşte tinerilor spritul civic? Românilor în general?

Am fost letargici multă vreme, dar cred că acum lucrurile au început să se schimbe. Cred că începem să dezvoltăm şi noi o cultură a implicării, a protestului, a voluntariatului, începem să ne dăm seama că trăim în comunitate şi nu mai e fiecare doar pentru el. Începem să înţelegem că nu mai are rost să fim atât de suspicioşi şi de speriaţi de cei din jurul nostru. Şi pentru că trăim într-o lume deschisă, în care putem călători atât de mult, văzând ce se întâmplă în alte părţi şi cum au rezolvat alţii problemele, pentru că avem exemple de bune practici, începem să ridicăm şi noi mâna, chiar dacă pe jumătate. Eu cred că se întâmplă lucruri bune şi la noi.

Abordezi şi în acest roman teme precum relaţiile din familie - dintre copii şi părinţi, dintre fiică şi mamă în mod special sau absenţa tatălui. Şi în acest registru revine reflecţia asupra celor petrecute înainte de 1989. De pildă este lansată la un moment dat întrebarea dacă nu câmva "îi judecăm prea aspru pe părinţi că n-au făcut nimic şi n-au mişcat în front", că nu s-au opus, aşadar, cu fermitate sistemului.

E o întrebare la care nu am un răspuns. Nu numai cât m-am documentat pentru roman, ci chiar şi înainte, m-am întrebat de multe ori ce aş fi făcut eu în tot felul de situaţii. Am citit, de exemplu, despre cum se recrutau informatorii chiar din rândurile adolescenţilor, din rândurile elevilor de liceu. Am încercat să mă pun în situaţia aceea. Cum ar fi fost să fiu supravegheată pentru ceea ce scriu? Cum ar fi fost dacă-mi era ameninţată familia? Cât de curajoasă aş fi fost? La distanţa de acum e foarte uşor să fii curajos. Nu ştiu dacă aş fi fost la fel de curajoasă ca acum. Pe de altă parte, dacă multă lume gândea aşa, e de înţeles cum s-a ajuns unde s-a ajuns. E foarte greu de judecat.

Recent a fost dat publicităţii un sondaj Ipsos, realizat cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la prăbuşirea comunismului în Europa, care relevă că 52 la sută dintre români cred că în perioada comunistă le mergea mai bine. Şi în paginile volumului "Sonia ridică mâna" am întâlnit o afirmaţie foarte grăitoare, anume că atunci "nu era mai bine, dar o duceam mai bine".

De fapt e ceea ce mi-a spus profesorul meu de la Universitate, unul din profesorii mei preferaţi de altfel, care se confruntă acum probabil cu tot fel de probleme economice. Memoria are trucurile ei, să lase nişte lucruri să se decanteze, să le ascundă. Nostalgia este, cred, un amestec şi de regret după tinereţea pierdută... Dacă am ţine minte toate relele care ni se întâmplă, cred că am lua-o razna. Atunci e nevoie să se cearnă relele, să ne punem cumva la adăpost de ele. Multe lucruri rele le uităm ca să putem supravieţui, în cele din urmă. Da, această nostalgie persistă şi chiar şi tineri care n-au trăit perioada comunistă cochetează cu ea şi duc ideile de stânga până la extrem. Dar nu cred că există un pericol de a ne întoarce acolo. E ceva care nu ni se întâmplă numai nouă. Eu am auzit, de pildă, în Spania, în autobuz, oameni mai în vârstă, ce-i drept, plângând după Franco.

În aceeaşi ordine de idei, la o dezbatere pe tema comunismului, o femeie din sală spune că la vârsta băiatului ei avea o locuinţă, mobilă şi făcea în fiecare an concediu, ceea ce fiul ei nu-şi poate permite, şi declară în final că e "confuză".

Da, cred că mulţi încă suntem confuzi în România - legat de acest aspect. 

Ai un spirit de observaţie extrem de fin, observi şi descri detalii foarte mărunte, pe care le-am trece uşor cu vederea şi care conferă prozei tale un puternic realism. De pildă legat de lumea interioară a femeii, de problemele ei aparent "mărunte", care nu sunt în fond deloc mărunte, legat de tabuuri.

Realist şi cu atenţie la detalii am scris din totdeauna, de la primul meu volum de proză scurtă "Cinci minute pe zi". Îmi notez tot felul de lucruri, pe care le folosesc sau nu mai târziu, sunt atentă la cum vorbesc oamenii şi îmi face plăcere, pur şi simplu, să-i urmăresc cum vorbesc şi ce-şi spun. E bucuria mea în viaţă...

Un alt subiect pe care îl regăsim şi în al doilea roman al tău sunt relaţiile din interiorul unui cuplu. Bărbaţii nu fac nici de data asta o figură prea bună...

S-a remarcat acest lucru şi la lansarea de carte din Bucureşti (râde). Aşa a fost, însă, construită povestea. La început Sonia e copleşită de prietenul ei, care e foarte academic, artist angajat, care ştie o mulţime de lucruri, face o mulţime de lucruri. Îi şi repetă că ea nu este în stare să facă o cercetare. După ce se mută împreună, de aproape, Sonia remarcă unele lucruri, îşi dă seama că el nu e chiar aşa de inteligent pe cât îl credea şi că ea nu e aşa de slabă pe cât credea. Relaţia lor se transformă. Asta m-a interesat să arăt: cum se transformă lucrurile odată ce se apropie mai mult.

Lucrezi deja la un nou roman?

În momentul de faţă, aflându-mă prin fundaţia culturală Landis & Gyr ca artist in residence la Zug, în Elveţia, lucrez la o carte pentru copii din seria cu purceluşul Rostogol. Mă gândesc şi la un nou roman, dar lucrurile astea trebuie să stea o vreme la dospit... până se leagă. E o poveste despre două surori care pleacă într-un pelerinaj religios, pentru că una dintre ele are o afacere legată de pelerinaj iar cealaltă ajunge din întâmplare în acelaşi microbuz.

Şi al doilea roman al Laviniei Branişte, "Sonia ridică mâna", urmează a fi tradus în limba germană şi publicat apoi de aceeaşi editură "mikrotext" din Berlin.