Despre Alexei Navalnîi și idolatria politică

Conștient și oripilat de ce se întâmplă în Rusia lui Putin am scris recent: ”Suntem solidari cu tine, Alexei Navalnîi! N-am cuvinte să-mi exprim oroarea provocată de regimul Putin. N-am termeni suficient de duri ca să condamn adecvat sinistra represiune la care e supus Alexei Navalnîi, soția sa, familia lor. N-am elogiu suficient de puternic ca să-mi exprim admirația pentru cei ce-și riscă, din omenie, libertatea și viața, ieșind să protesteze împotriva samavolniciilor tribale ale mafiei înstăpânite la Kremlin. Haideți să ne luăm de mână și să ne strigăm solidaritatea cu acești oameni demni, liberi și curajoși. Să cerem, imperativ, eliberarea imediată a protestatarilor ruși arestați. Fiindcă de lupta și de izbânda lor depinde, credeți-mă, și libertatea, și viața și demnitatea noastră. Să nu-și închipuie tiranii că suntem slabi, puțini și dezbinați! Să nu care cumva să creadă că ne mulțumim să ne ascundem de ei la căldurică, în această grea iarnă a libertății noastre!”

Reacția propagandei, a adoratorilor lui Putin și a dezinformaților 

Pe lângă valul de reacții solidare care a urmat, m-am văzut confruntat cu o serie de obiecții, stridențe și vehemențe. În esență, majoritatea criticilor apelului meu îl reduceau pe Navalnîi la ceea ce ar vrea Kremlinul să-l vadă diminuat, spre a-l putea combate eficient: la un simplu politician naționalist, intrigant și trădător de interese naționale, nu mai puțin detestabil pentru omul de bine și elita occidentală decât un Putin, un Boris Johnson, sau un Trump. 

Că Trump n-a ocupat Ucraina, n-a anexat Crimeea și nici n-a distrus democrația țării sale, ca Putin, fiind cenzurat, nu cenzor, ce contează? Și ce contează că Putin a dezlănțuit o represiune internă de-o amploare fără precedent, la care UE și SUA ar fi trebuit să răspundă ferm și decisiv, cu severe sancțiuni economice și financiare, dar UE s-a hotărât luni să-și ”amâne” decizia, încurajând, astfel, prigoana la adresa lui Navalnîi și a susținătorilor săi?  

Nu toate intervențiile contrând apelul la solidaritate cu Navalnîi sunt mostre de papagalicească repetare a ce șoptește vicleanul agitprop rus, școlit încă din epoca țaristă, când a produs faimoasele Protocoale antisemite, la cele mai înalte școli ale dezinformării. 

Unii preopinenți, genuin îngrijorați, menționau prezumtive declarații naționaliste articulate cu ani în urmă de victima lui Putin. Autentice sau apocrife, respectivele ”spuse” erau invocate fără probe și scoase din context, spre a-l invalida definitiv și irevocabil ca lider demn de susținere al opoziției ruse. ”Să-i așteptăm pe alții”, se sugera, oameni de cultură, nu politici. Cu atât mai mult cu cât, afirma alt comentator, închipuit antiputinist, ”Navalnîi nu e un dizident real, ci unul inventat tot de putinismul neosovietic, pentru uzul occidental...”   

La care putinistul de serviciu relua mantra Kremlinului, cum că ”simpla supraviețuire a lui Navalnîi” ar fi ”dubioasă, într-o țară în care oameni mult mai puțin periculoși pentru regim „cad” cu regularitate pe fereastră”. Ca și cum serviciile ruse ar fi infailibile. Și nu uită să adauge, fără dovezi, că Putin ar corespunde, chipurile, ”dorinței majoritare între ruși de a rămâne o putere mondială”. Căci, ”vrăjeala democratică” ar fi prefăcut Rusia într-o țară de mâna a doua, manevrată din occident, Putin ”redând suveranitatea rușilor”.

Mecanisme și scopuri ale manevrelor

Tipicul amestec propagandistic de fals și semiadevăruri, menite să potențeze efectul minciunilor pe ideea falsă că, uite, omul nu e neapărat putinist, nu pare să aibă un interes de a-i face un cult al personalității dictatorului, o fi deci poate, ”ceva de capul lui”, e întărit de avertismente de aparent bun simț. Bunăoară că, susținându-l pe Navalnîi, am putea, ferească Cerul, ”să ne închinăm la zei falși”, întrucât ”actualul idol al vestului spunea (acum 7, 8, 10, sau o sută de ani) că Crimeea nu va fi returnată niciodată Ucrainei. 

Că asumarea tuturor acestor recomandări ar echivala cu decapitarea opoziției ruse și, deci, perpetuarea regimului Putin rămâne, în asemenea intervenții, întotdeauna nerostit. Sigur, se pot anula aceste critici dintr-un foc: prin recurs la pseudoargumentul autorității, având tot atâta îndreptățire cât obiecțiile detractorilor lui Navalnîi, se poate afirma că inșii care le articulează sunt postaci. Că-s trimiși la atac de putinismul neosovietic pentru uzul occidental, ca să-l desființeze acasă, ori în vest, pe singurul adversar redutabil al țarului de la Kremlin.

Or, nu toți criticii lui Navalnîi sunt neapărat de rea credință. Nu puțini au înghițit hapul dulce, dar veninos și mortal al dezinformării și sunt veritabil îngrijorați. Nu puțini cotizează la mentalitatea conspiraționistă a unor mase tot mai mari de oameni, derutați de fenomenul complex al globalizării și al societății informaționale. Teoria conspirației îi calmează, oferindu-le părelnice soluții simple la orice. Apoi, mulți se arată alarmați de nefăcutele cenzurii rețelelor sociale, de inadecvarea la misiunea de a informa obiectiv a unei ample părți a presei apusene mainstream, de propaganda unor elite culturale și politice globaliste care au aderat, în vest, la cultura anulării și la stângism extremist. Și nu puțini se tem să nu cauționeze toate acestea și tot ce contravine patriotismului și credinței lor religioase.  

Cuvântul cu puterea de a da jos tirania 

Dacă deci SUA și UE se agită pentru Navalnîi și cer punerea sa în libertate, ca și a protestatarilor pașnici arestați de tribalul aparat represiv al regimului de la Kremlin când o sută de mii de ruși i-au sfidat enormele sforțări de a-i intimida, împiedicându-i să revendice ieșirea lui din închisoare, cum reacționează acești oameni? Dar regimul Putin? 
Cei care, precum majoritatea oamenilor, au dificultăți să gândească logic și să înțeleagă diferența dintre principii fundamentale, de importanță majoră, și tactici conjuncturale de mai mică importanță, vor tinde să facă obișnuitele confuzii. Nu e totuna tiranul, care-i refuză poporului său libertatea iar altora pacea, stăpân pe oștiri agresive alcătuite din militari și polițiști politici, fie și supuși erorilor precum asasinii eșuați ai lui Navalnîi, cu victima și opozantul lui, lipsit de altă putere decât a cuvântului adevărat. Cuvânt care, potrivit lui Soljenițîn, "poate da jos o tiranie", chiar dacă aparține unui singur om care a încetat să mintă. 

Dar, extenuați de efortul de a gândi cu propriul cap, mulți se vor repezi la sertărașele lor interioare, care le țin loc de putere de judecată. Vor prelua automat ce vor găsi în ele. În speță, ce a vârât în ele manipulatoarea propagandă anti-occidentală. De pildă ideea că Occidentul și liberalismul ar fi, în sine, răi, sau nevolnici, că n-ar vrea, sau nu i-ar putea ajuta pe dizidenți: iată melodia lui Putin, menită a-i descuraja pe occidentali să ceară solidaritatea cu Navalnîi și în schimb să continue să tolereze jenantul, deprimantul și autopăgubitorul împăciuitorism care i-a consolidat lui Putin puterea, slăbind opoziția.

De pildă logica falacioasă a ”dadarismului”, zis în limbajul politic ”whataboutism”. E instrumentul cu care Kremlinul operează de un veac. Potrivit acestei logici strâmbe, nici vestul n-ar fi mai bun decât Putin și n-ar exista vreo diferență între elita apuseană și mafia moscovită. Or, până una alta, occidentul n-are încă lagăre de reeducare chineze. Nu comite un genocid. Nu amenință statele străine cu intervenția militară, așa cum e amenințat nu doar Taiwanul, ci și orice vecin independent al Rusei, ori Iranului. Nu întreține un Gulag redivivus pentru neobedienți ca Navalnîi și Pussy Riot. Nu-și asasinează opozanții și nu recurge, ca regimul Putin, la arme de distrugere în masă, spre a-și ucide cu Poloniu sau Noviciok agenții iloiali refugiați în străinătate și dizidenții, când nu mai ajunge să-i disciplinezi. Vestul nu e complice la crime în masă și gazări de populație civilă, ca Moscova și Teheranul sau Beijingul, aliații criminalului regim de la Damasc. Iar toate acestea nu sunt acadamice.    

Răul real

Nu trebuie uitat că Rusia și China au drept de veto în Consiliul de Securitate și sunt puteri nucleare, iar genocidala teocrație iraniană, cu care s-au aliat, se autoidolatrizează, tinzând la rândul ei să-și procure bombe atomice. Toate cele trei regimuri sunt un pericol acut la adresa propriilor populații, ca și a lumii întregi. Toate își demonizează adversarii principali, interni și externi, între care Navalnîi, încercând să întrețină un cult al personalității propriilor lideri. Înseamnă că Navalnîi sau Occidentul ar fi uși de biserică? Ba bine că nu! E posibil ca, din rațiuni tactice, Navalnîi să fi încercat să-și procure susținere electorală făcând afirmații naționaliste. Ei și? Asta e acum problema, după ani și ani? Ignorăm sau uităm afirmațiile sale prodemocratice mai noi? Confundăm aserțiuni poate insuficient gândite, comparabile cu afirmația românului care consideră Basarabia a face parte din trupul țării românești, cu marele bine al unei opoziții atât de redutabile, în fața unui sângeros lider mafiot, încât tiranul rus pune la bătaie toate resursele regimului său ca să-l amuțească?

Falșii zei și de ce trebuie debarcați 

Dar nu se operează și în vest cu demonizări și false sacralizări? Desigur! A afirma, cum face stânga de peste ocean, că protestatarii care au luat cu asalt Capitoliul, strigând să se "oprească furtul electoral", ar fi profanat un perimetru ”sacru”, e un act de idolatrie politică. Dimpreună cu altele, asemenea, el instituie și impune o nouă religie politică atee, trăind și din demonizarea fostului președinte american, Trump. Capitoliul și Casa Albă nu sunt temple cu pretenția legitimă de a fi sfințite și considerate a fi fost târnosite. Sacre sunt Sfintele Scripturi și Zidul Plângerii de la Ierusalim, dar nu un sediu de instituție de stat. 

Iată zeii falși. Cum falși sunt cei în care mulți, vai, derutați și smintiți de propagandă și timpuri grele au nevoia, pentru liniștea lor, ”să creadă”, oricât de inepți, inadecvați sau criminali ar fi, ca lideri politici, mai-marii pe care-i adulează. Nu puțini se tem să le conteste falsa divinitate, ușurând astfel misiunea prostirii generale asumată de dezinformatorii tiranilor. De pildă de detractorii celor de care dictatorii se tem atât de mult încât au nevoie de avocați și procurori, să afirme fără probe veritabile, de exemplu, că Putin ”e tare” și l-ar vrea ”majoritatea” rușilor, ori că Navalnîi ar fi un câh ultranaționalist. 

Pentru că omul e adesea invidios, laș, naiv, credul, dispus să fie rob mai degrabă decât liber și împovărat de răspunderi, el ”uită” lesne, cu ajutorul spălării sale mediatice pe creier, să facă distincțiile necesare. Uită, deci, că și Navalnîi și noi ne confruntăm la Kremlin cu un sistem care, demontând democrația bazată pe drepturi, justiție independentă și informații probate, de încredere și furnizoare de încredere, ne pune în pericol pe toți, pretutindeni. 

A debarca tirani și a da jos orice idolatrie și utopie politică, prin forța lucrurilor totalitară când se cere aplicarea ei, e ca și cum, flămând, ai mânca o pâine fie și un pic necoaptă, în loc să asculți, pentru că ”acuma nu e oportun”, de îndemnul nelibertății, de a o aștepta pe cea caldă și rumenă, după ce vei fi dat ortul popii de foame.