Am devenit mai patrioți în 2022?

În Ucraina are loc un rapid proces de consolidare națională. Sub bombele lui Putin, cetățeni ucraineni rusolingvi devin patrioți ucraineni fervenți. Nimic nu te convinge să te identifici cu țara în care trăiești decât agresiunea străinului care vrea să te omoare. Înfrângerea Rusiei îi va da Ucrainei, ca țară, un statut aparte, întemeiat pe justificarea morală de a fi luptat cu sacrificii în numele valorilor Lumii libere.

Republica Moldova, din fericire, nu e supusă unui la fel de radical examen de patriotism, dar și pentru ea, în 2022 și mai departe, o judecată de tip existențial nu poate fi evitată.

O „sociologie” a patriotismului moldovean

Totul începe cu întrebarea: ce este Republica Moldova? În 31 de ani au fost date răspunsuri diferite, complementare, dar și diametral opuse: este urmașa Basarabiei românești interbelice; fostă republică sovietică – „creatura” lui Ribbentrop și Molotov; un stat nou cu destin independent.

În funcție de aceste definiții, s-au detașat două mari comunități politice: pro-românii și proeuropenii versus „moldoveniștii” și pro-rușii. Liniile de demarcație între aceste opțiuni nu sunt foarte tranșante decât la extreme, acolo devin incompatibile.

Patrioții români sunt, firește, unioniști, dar și proeuropeni. Unii militează pentru Unirea imediată a Republicii Moldova cu România, pornind de la dreptul istoric, invocând reparația traumei naționale provocată de comunismul sovietic, dar și pericolul unei restaurații rusești în contextul războiului din Ucraina. Modelul lor este Unirea de la 1918.

Alți pro-români, mai puțin romantici, concep Unirea în cadrul Uniunii Europene, un proces gradual, care oferă posibilitatea amortizării diferențelor, o acomodare reciprocă lipsită de complicații și asperități interne. Viziunea lor este „Republica Moldova – al doilea stat românesc.”

Sunt și proeuropeni care își doresc existența separată a statului moldovean, dar în strânsă alianță cu România. Pragmatici, cosmopoliți, ei nu-și pun problema granițelor. Important e să fie pace, să avem libertatea să ne dezvoltăm, să prosperăm, să trăim civilizat, la standarde occidentale.

Cealaltă tabără politică nu e nici ea monocromă, deși consubstanțială în datele ei ultime. Moldoveniştii sunt adepții „limbii moldovenești”, nu ai limbii române, vor un stat moldovenesc neutru. Mantra lor: „nici cu unii, nici cu alții”, „Moldova – Elveția răsăritului”, „să nu ne ghidăm după criterii geopolitice” etc.

Când nu e diversiune abil întreținută, aspirația moldovenistă  este utopie pură, trădează o crasă lipsă de cultură și înfumurare provincială. Credulitatea moldoveniștilor este intens speculată de pro-ruși (de un Șor, Dodon, Voronin, Platon, Plahotniuc ș.a.), cei care vor să „închine” Moldova lui Putin din motive de afinități politice și ideologice, ca agenți ruși cu acte în regulă, sau pentru că „natura” lor interlopă, irepresibilă, se simte mult mai protejată sub pulpană rusească.

„Proiectul de țară” al actualei guvernări

Timp de 30 de ani, patriotismul moldovean a rămas o „piftie” necoagulată, o temă de nesfârșite dezbateri. Problema de identitate nerezolvată a Republicii Moldova îi subminează coeziunea internă, o face pradă facilă pentru invadatorul din Est.

Legitimarea limbii române în Constituție, cerută tot mai insistent actualei guvernări de la Chișinău, ar accelera procesul de cristalizare identitară, impulsionat ca urmare a războiului din Ucraina. Că vorbim de Unire (sub diferite forme sau ritmuri) sau „doar” de integrare europeană, identitatea românească recuperată ar legitima și apartenența civilizațională a Republicii Moldova, orientarea sa pro-occidentală și euroatlantică, limba română fiind una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Actuala guvernare de la Chișinău afirmă că integrarea europeană este „proiectul ei de țară”. Acest concept, care acoperă întregul spectru de opțiuni identitare pro-Vest, prezintă avantajul calmării tensiunilor între unioniști și adepții unui stat moldovean separat de România. Mai ales că există chiar și în rândurile actualei guvernări tot felul de gelozii, rivalități, reminiscențe moldoveniste, ambiții personale – emanații ale unui orgoliu regional, tentat să se considere la fel de îndreptățit politic, la fel de competitiv ca unionismul.

Tendințe de acest fel au manifestat toate guvernările zise proeuropene de la Chișinău, generând destule gafe și inconsecvențe în raport cu România (...când îți era lumea mai dragă!), cu scuze mai mult sau mai puțin convingătoare și, în orice caz, fără să reușească să înlăture un anumit erzaț amar în relațiile cu Bucureștiul.

Nici unioniștii declarați n-au fost impecabili. Mișcarea unionistă din Moldova nu a produs până acum lideri suficient de credibili și a putut fi adesea confiscată de personaje îndoielnice din punct de vedere moral, care s-au lăsat atrase de „statul captiv” al lui Plahotniuc sau/și de unele mișcări antieuropene din România.

Pentru acest motiv intelectualii, oamenii de afaceri, funcționarii cu viziuni pro-românești din Moldova – alegători în general mai realiști, mai exigenți – au preferat să voteze partide proeuropene mai bine situate, mai consistente, decât să meargă pe mâna celor care afișau sloganul „Unirea, acum!”, fără a ști să explice mijloacele și etapele acestui parcurs.

Pentru un patriotism integrator

Sigur, presupunând că lucrurile vor evolua firesc, te-ai putea întreba într-o zi dacă triumful valorilor naționale românești între Prut și Nistru mai justifică existența unui stat moldovean separat de România? Dar... e mult până acolo.

Transnistria, separatismul găgăuz, imperialismul rusesc sabotează existența Republicii Moldova ca stat independent și democratic, anulează opțiunea liberă a cetățenilor săi. Regimul Putin nu e vechiul sistem sovietic, obosit, vegetativ, suficient sieși, ci unul violent, sangvinar, exterminator, așa cum o demonstrează în regiunile ucrainene pe care le-a cotropit.

De aceea, patriotismul moldovenilor ar trebui orientat spre apărarea valorilor în care cred toți cei ce se opun tiraniei.