Poduri peste Prut

Când spui „frontieră moldo-română” comiți sau exprimi, fără să vrei, un non-sens moral și etnic. România și Republica Moldova își „datorează” configurația actuală consecințelor celui de-al Doilea Război Mondial, consemnate în tratatele postbelice, întocmite de cei care au cules laurii victoriei, nu neapărat în beneficiul victimelor acelor tragedii.

Tratatele de pace au consacrat niște realități de pe teren, instituite brutal, cu forța armelor, nu prin libera alegere a popoarelor. Popoarele au fost carne de tun, masă de manevră, referință scriptică – mută, insignifiantă, fictivă – pentru justificarea unor ideologii criminale și ulterior a granițelor trasate de-a lungul și de-a latul unei Europe transformate într-un morman de ruine, înțesate cu nesfârșite câmpuri de morminte, cum vedem azi în preajma orașelor ucrainene distruse de armata lui Putin.

„Podurile de flori”, metaforele regăsirii

Înainte de război, 27 de poduri legau malurile Prutului. După 50 de ani, rămăseseră 9 și nu toate funcționale. Podurile dispărute au continuat să traseze arcuri imaginare peste „Stixul” uitării și-al deznaționalizării, iar când vremurile s-au mai îmblânzit au devenit metafore.

„Poduri de flori” s-au numit manifestațiile entuziaste de la Prut, din 1990 și 1991, înainte de destrămarea URSS. Autoritățile sovietice, contaminate de virusul liberalizării gorbacioviste, au permis atunci românilor de pe cele două maluri să se viziteze fără acte – mai întâi „regățenii” au venit în Basarabia, apoi „moldovenii” au trecut dincolo pentru câteva ore. S-au revăzut familii – părinți și copii, frați, surori și nepoți – care se știau doar din auzite sau deloc. I s-a mai spus „Oceanul Prut”, un „Zid al Berlinului” pe apă, ridicat în interiorul aceluiași lagăr comunist…

„Podurile de flori” au fost, ca intensitate a emoției, aidoma marilor demonstrații de la Leipzig din septembrie 1989, doar că s-au organizat „cu voie de la poliție” și pentru acest motiv n-au avut încărcătura protestară a tinerilor germani din Est, care clamau: „Stasi, afară!”, „Comuniștii, afară!”

Gesturi simbolice în locul faptelor concrete

A urmat o perioadă contradictorie, alternând „epoci glaciare” cu secvențe luminoase. Regimul Voronin de la Chișinău băga vize pentru cetățenii români, acuzând fără dovezi România de orchestrarea unei lovituri de stat la 7 aprilie 2009. Nouă luni mai târziu, la 15 februarie 2010, premierul proeuropean Vlad Filat (un fel de Tony Blair al politicii basarabene, cum îl vedeam mulți pe atunci), mergea, alături de Vasile Blaga, ministrul Administrației și Internelor de la București, cu un alai de reporteri din urma lor, la noul pod Lipcani-Răduți-Prut să taie cu cleștele o porțiune din gardul de sârmă ghimpată instalat de sovietici după război.

Bucăți din sârma ghimpată i-au fost trimise „cadou” președintelui Traian Băsescu și premierului Emil Boc, dar și unor oficiali de la Chișinău. Din păcate, noua guvernare proeuropeană care debuta atât de fulminant în urma alegrilor anticipate din 29 iulie 2009, a eșuat în câțiva ani în brațele regimului mafiot al lui Plahotniuc, secondat de agentul de influență pro-rus Dodon – „pupilul politic” al comunistului Voronin.

Am avut, în anii independenței, multe festivități, discursuri emoționante, recitaluri poetice, deplorând „Prutul, râul lacrimilor noastre”. Am excelat în gesturi încărcate de simbolism, care țineau locul unor fapte capabile să schimbe realitățile din Republica Moldova, întreținând în schimb frumoasa iluzie că într-o zi (nu știm care), românii de pe cele două maluri ale Prutului vor fi din nou împreună. Un deziderat pentru generațiile viitoare, întrucât politicienii de la Chișinău au fost animați mereu de alte interese…

Totuși, chiar dacă înălțarea de noi poduri peste apa Prutului a rămas mai mult un deziderat, după 1991, dinspre România spre Basarabia, s-au construit nenumărate „poduri de carte”, „poduri de burse pentru tineri”, „poduri sanitare” în anii duri ai pandemiei, 2020-2021.

Mai nou, în condițiile războiului din Ucraina și ale crizei economice pe care a provocat-o agresiunea rusă, România întinde spre Moldova „poduri de energie”: gaze, păcură, lemne, cărbuni, curent electric. Gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău este operațional și ne poate oferi o plasă de siguranță în cazul în care Rusia va închide robinetul. Pe 11 august 2022, a fost semnat și un acord de furnizare pe bază comercială a energiei electrice între România și Republica Moldova. Primele tranzacții vor avea loc în octombrie a.c.

Și podurile propriu-zise?

La Hănăsenii Noi, raionul Leova, în sudul Republicii Moldova, a fost cândva un pod temeinic, își amintesc localnicii, ridicat de nemți în numai 15 zile și detonat mai târziu de sovietici. Azi, autoritățile județene și raionale de pe cele două maluri promit ca după inaugurarea podului plutitor din apropriere, să construiască, probabil din fonduri europene, și un pod de piatră, nedislocabil, indestructibil. Se vor ridica și altele…

Statutul de candidat la aderare oferă Republicii Moldova șansa să iasă din izolare, să intre pe marile trasee europene, pe care sperăm să nu le mai ratăm.