„1946” sau Teatrul împotriva tăcerii

Primele reprezentații s-au jucat pe 2 și 3 decembrie 2023 și sălile în continuare sunt pline. Sursa documentară de bază a acestui spectacol a fost „Cartea foametei” de Larisa Turea (Cartier, 2023), ajunsă la a patra ediție.

O altă sursă au fost expedițiile de pe teren. Slava Sambriș și colegii săi s-au deplasat în lunca Rutului, la Roșietici, au găsit supraviețuitori ai acelei tragedii și le-au cules mărturiile. N-a fost ușor, spune el, pentru că oamenii din diverse motive preferă să tacă, se lasă cu greu convinși să povestească acele lucruri. Este o pagină tristă din biografia lor, a familiei lor, mult timp interzisă, dacă vorbeai despre foamete, în fostul regim comunist, aveai de suportat consecințe. Unii, mai vârstnici, se uită la războiul din Ucraina și se gândesc dacă nu cumva vremurile se vor întoarce. Guvernanții de la Chișinău le vorbesc de integrarea europeană, dar... să nu ajungă Putin mai repede în Moldova decât Moldova în Uniunea Europeană. Suntem un teritoriu de frontieră, descoperit, se poate întâmpla orice, n-avem niciun fel de garanții, spun ei.

O narațiune a ororilor

„1946” nu e un spectacol oarecare. Nu e făcut după o piesă cu preliminarii, intrigă și deznodământ. Nu poți miza pe partituri actoricești remarcabile, pe efecte care să ia ochii publicului. Pe un decor fastuos sau măcar ingenios, pe machiaj și costume strălucitoare. Totul în acest spectacol desfide esteticul, „frumosul”, fascinantul. Nu se putea alege aici decât o formulă regizorală sobră, austeră. Câteva fundaluri cu case țărănești, cerdac, pridvor, prispe, ziduri de piatră... Și familii încremenite în fața aparatului de fotografiat. Așa cum i-a surprins Zaharia Cușnir, legendarul fotograf din Roșietici, ale cărui negative au fost găsite întâmplător, în podul casei sale, în timpul unei expediții studențești – o adevărată comoară.

Instantaneele fotografice ale lui Zaharia Cușnir te întâmpină chiar în holul teatrului, la intrare: o expoziție, organizată cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite la Chișinău și al Ministerului Culturii, care te pregătește psihologic și afectiv pentru ceea ce urmează să vezi în spectacol: basarabeni din anii ’50, înțepeniți în fața aparatului fotografic într-o atitudine solemnă, hieratică, de parcă ar fi conștienți că transmit un mesaj peste timp generațiilor actuale.

Îmbrăcați în haine specifice epocii, actorii Maria Anton, Ion Jitari, Irina Vacarciuc, Ion Liulica, Vioara Cîșlaru, Dorina Tătaru, Radu Canțîr, Vitalia Grigoriu și Victor Triboi au împrumutat pe scenă vocile unor personaje din fotografiile lui Cușnir. Povestesc despre foamete.

O narațiune a ororilor. Secvențe halucinante: împotrivirea țăranilor de a intra în colectivă; primele represalii; strângătorii de biruri dând buzna în ogrăzile oamenilor, căutând în șoproane, măturând podurile de grâne; foametea care bântuie prin sate, transformându-i pe oameni în stafii; copii storși de puteri, care-și ridicau pleoapele cu mâna ca să vadă drumul până la școală; morții căzuți pe lângă garduri, iarna, pe care topirea zăpezilor îi scotea la suprafață; groapa de „jom” (sfeclă răzuită), în descompunere, de la Cernăuți, prin care mișunau niște ființe omenești descărnate în căutare de hrană: dacă reușeau să pescuiască un boț din acea masă gelatinoasă, o întindeau la soare să se usuce ca să o poată mărunți și mânca... Și, cel mai oribil, cazurile de canibalism, dispariția unor fetițe, cu părți din corpurile lor găsite apoi fierbând în ceaune pe plita unor consăteni...

Nu-ți vine să aplauzi la sfârșitul acestui spectacol, rămâi mut și cutremurat. A fost o secetă mare în acei ani, dar oamenii ar fi supraviețuit cu rezervele pe care și le făceau și cu animalele de lângă casă, dacă nu veneau bolșevicii să le ia ultimul bob de grâu.

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost un act deliberat de genocid politic, la fel ca „holodomorul” din anii ‘30 din Ucraina, organizat pentru a frânge rezistența populației la sovietizare. După unele estimări, în Basarabia au pierit de foamete și de boli cauzate de inaniție între 250.000 și 300.000 de oameni, iar dacă mai adăugăm aici și zecile de mii de deportați în Siberia și victimele altor represiuni obținem tabloul sinistru a ceea ce au făcut rușii în teritoriile așa-zis eliberate după război – un dezastru prea puțin cunoscut și încă contestat în Occident, dar ale cărui consecințe ne marchează și azi în Republica Moldova.

Întrebări timide, răspunsuri tranșante

„Ce putem învăța din trecut? Putem învăța să recunoaștem și să acceptăm eșecurile și greșelile unui individ, ale unui grup, ale unui neam. Mai putem învăța să vorbim despre evenimentele istorice și să le evităm pe cele dureroase pentru individ, pentru grup sau pentru neam. Dar de cât timp avem nevoie pentru a însuși lecția?”

E un citat din pliantul-program al spectacolului „1946”. Autorii lasă cumva întrebarea despre învățămintele trecutului să plutească în indeterminat, de aceea și răspunsurile vor fi parțiale, incerte, incongruente.

Putem să facem autoscopii și anamneze, putem plonja jungian în subconștientul colectiv, putem sonda limita de rezistență a ființei umane și mecanismul anihilării memoriei, erodării conștiinței, putem scoate la iveală demonii interiori... E un exercițiu necesar, dar insuficient. Basarabia a tăcut prea mult. A tăcut pentru a-și refula niște amintiri insuportabile, a tăcut pentru a-și proteja urmașii, dar tăcerea aceasta a întreținut minciuna ideologică și a dezvoltat un adevărat sindrom Stockholm.

Au trebuit să treacă trei decenii pentru ca, în documente oficiale, cele care definesc politica statului, cum e Strategia de Securitate Națională a Republicii Moldova, recent legiferată, să se spună lucrurilor pe nume: Rusia reprezintă principala amenințare existențială pentru Republica Moldova. Până să se spună Răului pe nume, am trăit, în Basarabia, ca în bancul cu ciobanul mioritic atacat de OZN: după ce i-a luat tot, după ce i-a pârjolit stâna și acareturile și i-a pulverizat turma de oi, ciobănașul, indignat, i-a aruncat OZN-ului dispărut pe cer o sudalmă neaoșă și... a recăzut imediat în starea de melancolie fatalistă care l-a consacrat în istorie.

Demersul artistic poate fi mult mai eficient decât zeci de campanii proeuropene orchestrate de guvernanți, ale căror intenții vor fi mereu suspectate de interese electorale. Tocmai pentru că nu vânează voturi, artiștii ar trebui să aibă curajul să spargă convențiile, să servească adevărul. Un spectacol cum e „1946” sper să-l vadă cât mai mulți basarabeni, pentru a se vindeca de tăcere și frică.