De la suferințe individuale la tragismul „Istoriei mari”

Cele două volume, purtând însemnul Editurii Cartier, au fost lansate pe 16 noiembrie 2023, la Librăria din Centru din Chișinău, cu participarea autorilor și a unui grup de actori: aceștia au interpretat de la microfon bucăți din piesele înmănuncheate și au povestit despre experiența pe care au avut-o, venind în contact cu o lume promiscuă, devenită text și spectacol jucat în locuri neconvenționale, pe scene independente și chiar în penitenciare.

Ce este teatrul documentar? O definiție destul de extinsă ne oferă Mihai Fusu în prefața primului volum: „Dacă o piesă sau un scenariu clasic este creația unui anumit autor de la idee, temă, personaje și până la ultimul cuvânt scris, atunci teatrul documentar folosește exclusiv texte deja existente, așa-zise documente, cum ar fi: scrisori, telegrame, stenograme, articole de ziar, rapoarte, jurnale, sondaje etc., etc. Una din formele teatrului documentar contemporan se bazează pe interviuri și se numește „verbatim”. Verbatim înseamnă, de altfel, în latină, „cuvânt cu cuvânt”.”

Așadar, regula de bază în teatrul verbatim este să reproduci spusele și povestitele oamenilor întocmai cum au fost ele expuse, adeseori frust, agramat, un limbaj împănat cu rusisme, cum e cazul în Basarabia – nu e o plăcere să citești așa ceva. Autorii pornesc de la regula autenticității și a încrederii pe care trebuie să o aibă cel ce se confesează în persoana care îi pune întrebări, altminteri comunicarea, sinceritatea devin imposibile.

Teatrul documentar atacă probleme acute ale societății: dezastrele, comportamentele imorale și criminale, crizele individuale. Dar și situațiile dramatice, cruciale, ale „istoriei mari”. Ilustrează modul cum au răspuns oamenii la provocări care au modelat destinul unor întregi națiuni.

În „infernul” condiției umane

Primul volum cuprinde patru piese diferite ca tematică, explorând acut situații-limită, cu protagoniști din Republica Moldova, mai exact cu victimele unor abuzuri. Prăbușirea comunismului și „lumea nouă” în care am intrat după 1990 n-a venit doar cu libertăți, ci și cu pericole, despre care, înainte, sau nu se vorbea, sau încă nu căpătaseră amploare.

„A șaptea kafana” este primul text de teatru documentar montat în Moldova, în 2001, de Centrul de Arte Coliseum, de către Luminița Țâcu și Mihai Fusu. Autorii au adunat mărturiile mai multor femei traficate în anii ‘90 în Turcia și în zonele de conflict din Balcani.

Femeile nimeresc pe căi diferite în sclavie sexuală. Una este vândută de cea mai bună prietenă, care-i spune că i-a găsit de lucru într-un supermarket din România, îi plătește și drumul. La București este sechestrată și ținută într-o cameră cu alte patru fete și obligată să se prostitueze. Altă tânără, ajunsă în Kosovo, povestește despre oroarea de a face sex cu 15 bărbați într-o noapte, după cum îi poruncea patronul barului unde, chipurile, era angajată. A treia povestește cum a trecut munții și s-a ascuns prin păduri, ea și alte femei, în drum spre fosta Iugoslavie, supravegheate de trei indivizi, negustori de „carne vie”. În altă parte, citim monologul unei rusoaice, șefa unui bordel din Tiraspol, cu instrucțiuni amănunțite pentru „fete”, pe care le îndeamnă să „presteze” mai convingător... Și tot așa.

„Casa M” are ca subiect violența în familie: soțul asupra soției, părinții asupra copiilor. Un flagel care încă mai face ravagii în Moldova, pe fundalul sărăciei, al lipsei de perspective și al frustrărilor de orice fel. Violența e legată inevitabil de alcoolism și droguri, cum altfel?

„Shakespeare pentru Ana” dezbate o temă mai specială: sensul iubirii în spațiul penitenciar. Cei doi autori au vizitat trei închisori: nr. 6, pentru bărbați, Soroca; nr. 7, pentru femei, Rusca; și nr. 10 Goian, pentru minori. Au făcut interviuri cu deținuți și deținute, cu rudele lor, cu ofițeri, gardieni, pedagogi din sistemul penitenciar, cu emisari internaționali. Multe istorii, dincolo de pojghița rudimentară a contextului, au ceva înduioșător.

„Corp de copil” abordează pedofilia în spațiul online și în afara lui, prin dialoguri și mărturisiri. Vorbesc minorii abuzați sexual, dar și unii infractori care-și ispășesc pedeapsa în închisori pentru aceste crime, vorbesc primari, procurori, părinți. Sunt descrise modalități de seducție, complicități între victime și violatori etc. O lectură-avertisment.

„Anatomia Unirii”

Este titlul celui de-al doilea volum de teatru documentar, apărut la Cartier. De data aceasta avem un material bazat pe surse documentare: memorii, materiale arhivistice, stenograme și procese verbale ale unor ședințe, articole din presa vremii etc., având ca subiect Unirea Basarabiei cu România în martie 1918. Prefațatorul volumului, istoricul și parlamentarul Virgil Pâslariuc, prezent la lansare, vine cu precizări asupra conținutului și metodei de care s-au condus autorii.

„Istoria ca narațiune a trecutului este și ea un act de imaginație, de reconstituire, ambii (autorii Luminița Țâcu și Mihai Fusu – n.n.) selectează informațiile dintr-un șuvoi continuu de fapte, evenimente și fenomene, pe care le colectează, organizează și adaptează, ca să le plămădească într-o narațiune (mai mult sau mai puțin) coerentă. Și deoarece faptele trecutului prind contur și sens doar într-o povest(ir)e, teatrul, care oferă șansa textului să se întrupeze în rostire, sunete și lumini, parcă este creat pentru o asemenea apropiere...”

Nu mai sunt fișe disparate, materialul e structurat ca un text dramatic clasic, pe „scene”. O galerie de personaje istorice: Regele Ferdinand și Regina Maria, prim-miniștri și generali; fruntașii basarabeni, deputați în Sfatul Țării; diplomați ai Austro-Ungariei și Germaniei – țările inamice.

Piesa cuprinde intervalul noiembrie 1917 - decembrie 1918. O perioadă extrem de grea: Bucureștiul se află sub ocupație germană, perechea regală și guvernul român sunt refugiați la Iași, frontul e în descompunere: armata rusă, infectată de bolșevism, s-a transformat într-o hoardă de teroriști și jefuitori, care și-a spânzurat propriii ofițeri.

La Chișinău se dă o luptă acerbă în interiorul Sfatului Țării între adepții emancipării naționale și unii minoritari alogeni care se opun intenției Consiliului Directorilor de a cere ajutorul armatei române pentru a apăra Basarabia de o iminentă lovitură de stat bolșevică: „Oricine, numai nu românii!”, exclamă socialista Nadejda Grinfeld, care ține morțiș la fidelitatea față de „Republica Rusă”.

La Iași, o altă femeie, Regina Maria, îl mustră pe Regele Ferdinand, înclinat să semneze o pace umilitoare cu Puterile Centrale, implicând pierderi teritoriale și contribuții de război, aranjament pentru care presează primul-ministru Averescu în numele salvării armatei române:

„În pare rău pentru tine – spune Regina Maria către Rege – dar, în astfel de clipe, nu pot sta cu mâinile încrucișate. Dacă aș fi stat, aș fi fost o criminală! Dacă tot ne e dat să murim, să murim cu capul sus, fără să ne pângărim sufletele acceptând. Să murim protestând, strigându-ne către lume protestul împotriva infamiei hidoase! Adevărul adevărat e că nu avem niciun bărbat întreg în țară, cel puțin niciunul care să se afle la conducere. Mi-e rușine că sunt regina unui neam de lași!”

Un text crud, revelator, despre niște evenimente al căror pandant eroic – formarea României Mari – a trecut în umbră aspecte pe care, spunea Virgil Pâslariuc, nu suntem pregătiți încă să le asumăm. Dezbaterea neîncorsetată este, aș adăuga, privilegiul popoarelor care se bucură de un grad de siguranță națională și de prosperitate deocamdată inaccesibil basarabenilor. Sper, într-o zi, în vremuri mai calme, mai puțin veninoase, să vedem „Anatomia Unirii” transpusă scenic la Chișinău și dincolo de Prut.