Războiul de agresiune al lui Putin după șase luni

În prima sa parte, care urma, potrivit speranțelor Kremlinului și temerilor americane, să se încheie în doar câteva ore sau, cel mult zile, prin capitularea Kievului și fuga președintelui Zelenski, războiul a scos la iveală o Ucraină absolut uluitoare pentru covârșitoarea majoritate a observatorilor.

Sub conducerea șefului statului ucrainean, armata atacată s-a apărat exemplar cu mijloace infime, entuziasmând o lume întreagă. Victoria în bătălia pentru Kiev și pentru demnitatea proprie a președintelui, a poporului și a partizanilor libertății a fost însă urmată, rapid, de revelația întunecată a jafului, violurilor, crimelor în masă și gropilor comune, constituind iscălitura lui Vladimir Putin în josul paginii de neagră beznă a cotropirii sale genocidare în Ucraina. Care a devenit, în istorie, cu tot cu Holodomor, terenul de experimentare a operațiunilor de genocid rus.

Dar pe câmpul de luptă, ucrainenii au triumfat. Cu repetatele lor victorii lumea între timp s-a cam obișnuit, motiv pentru care prea puțini le mai apreciază la justa lor valoare. Dacă restul omenirii adormea pe 25 sau 26 februarie și se trezea acum ar fi fost azi șocat și uluit de măreția victoriei ucrainene.

Cea de-a doua victorie

După prima înfrângere suferită, în special din cauza moralului ucrainean, pe câmpul de bătaie, de oștirea lui Putin, care pare să fi pierdut în 6 luni mai bine de jumătate din forța ei combatantă din debutul invaziei, trupele Kremlinului s-au regrupat și concentrat asupra cuceririi estului și sudului Ucrainei. Or, nici măcar acest obiectiv extrem de limitat n-a reșit să-l atingă ”a doua armată din lume”, în ciuda sforțărilor ei uriașe în Donbas și în pofida enormei ei superiorități în materie de artilerie. Care persistă, și care explică, în asociație cu stilul laș de luptă al rușilor, pulverizând cu covoare de bombe totul înaintea lor, câștigurile lor teritoriale marginale, obținute de mercenarii lui Putin în ultimele luni. Ceea ce probează elocvent și persuasiv cât de puternică este Ucraina.

Și moralul ei. Și armele americane și occidentale. Mai ales lansatoarele multiple de rachete de tip HIMARS. Împreună cu ele, ultimele săptămâni au adus și succesul notabil al amplificării sensibile a razei de acțiune a armelor și unităților ucrainene de comando, capabile să se infiltreze și să lovească nimicitor, adânc îndărătul liniilor inamice.

De la un moment dat, armele grele au început să sosească în Ucraina în cantitatea necesară să schimbe efectiv, militar, datele problemei în favoarea Kievului, dar nu și suficientă ca să deschidă Ucrainei șansa de a lansa contraofensive de succes pe scară mare, în stare să obțină capitularea rapidă a trupelor ruse.

Deznodământul necesar și inadecvarea Vestului

Or, fără ea, acest război nu se poate încheia cu succes, cum speră cei ce mizează pe o imposibilă soluție ”negociată”, sau pe o victorie fără drept de apel și cât mai rapidă a Rusiei. Dificultatea de a înțelege această concluzie, comprehensibilă încă înainte de a se trage un foc de armă în Ucraina, marchează marea inadecvare intelectuală a Vestului și a unei părți a esteuropenilor.

Putin, pentru care puterea și elucubrațiile ideologice dughiniste sunt totul, nu se poate întoarce la poporul rus ca general înfrânt fără să-și riște și scaunul, și averea, și viața. Or, o izbândă militară clasică nu mai poate repurta în Ucraina. Prin urmare n-are decât opțiunea unei mobilizări generale care nu i-ar aduce mare lucru, fiindcă pifanii pe care i-ar putea încorpora cu forța și expedia împotriva voinței lor pe front nu i-ar procura nici un fel de satisfacții voinicești și ostășești. Putin știe acest lucru. Motiv pentru care n-a recurs la această cale.

Altă posibilitate impracticabilă e recursul la arme de distrugere în masă. O atare alternativă ar revolta peste măsură toată lumea. Urmările transpunerii ei ar fi complet incalculabile pentru șahiștii tot mai neîndemânatici care stabilesc tacticile și strategia unei Moscove tot mai ideologizate și disociate de realitate.

Conflictul rusesc intern și dezastrul șovăielii apusene

Atentatul asupra familiei Dughin, ideologul Rusiei fasciste, ar putea fi înțeles și ca semnal lansat de o parte a serviciilor secrete ruse cerând Kremlinului să revină la asumarea realității și să renunțe la delirul totalitar al doctrinarilor ortodoxisto-neoimperiali din jurul kaghebiștilor care au condus țara și biserica în ceea ce patriarhul Kiril a numit ”un război metafizic” (împotriva valorilor occidentale).

Cât timp se perpetuează acest delir – care n-are cum înceta cu Putin la cârmă – n-au cum să fie oprite nici războiul, nici tentativa desființării statului ucrainean, chipurile ”nazist”, cum l-au calificat în Newspeak, în limbaj neototalitar, mai marii de la Moscova, la ordinul tiranului suprem.

Recunoașterea acestei evidențe nu ridică, în mod normal, probleme insolubile. Or, Occidentul, marcat de un regres propriu în liberticide și antiamericane ideologii progresiste, sau poate în inadecvare psihologică și politică în reacție la provocările alianței dictaturilor totalitare din Rusia, China și Iran, tot mai ezită s-o admită, să tragă concluziile necesare și să înarmeze suficient și decisiv Ucraina.

Cum șovăie dezastruos să înțeleagă că doar opțiunea ajutorării militare vizibil și sensibil ferme a SUA ar putea stimula decisiv opoziția internă din Rusia să acționeze în forță și eficient împotriva actualei puteri de la Moscova.

Exorbitanul cost al iluziilor

Prin urmare, șovăiala apuseană încurajează Rusia să aștepte iarna și eventualele revolte occidentale ale oamenilor nemulțumiți de greutățile economice și energetice abătute asupra Vestului, care să convingă elitele politice să renunțe la ajutorarea Ucrainei și să forțeze Kievul să accepte un fals acord, o ”pace” oneroasă, care să-i salveze lui Putin, odată cu teritoriul subjugat, prestigiul, viața și tronul de țar.

Or, a ceda iluziei unei soluții concesive în războiul ruso-ucrainean, care nu se poate termina decât cu înfrângerea clară a uneia din părți, iar îngenuncherea Ucrainei ar implica extinderea riscului agresiunii asupra restului fostei URSS și a Europei, n-ar face decât să ducă la rău sfârșit istoria șirului interminabil de autoamăgiri care s-au vărsat logic în declanșarea războiului din Ucraina.

Amăgirea a început cu George Bush înșelându-se în privința bunei credințe a lui Putin. A continuat cu aberația Angelei Merkel refuzând aderarea Ucrainei, Moldovei și Georgiei la NATO, în 2008, precum și cu a lui Obama în ecou la implicarea Rusiei în crimele în masă din războiul sirian. Și s-a terminat cu infamiile acordurilor Minsk, care au pavat terenul spre infern al catastrofalului război actual, precum și cu pioasa nădejde a conducerii ucrainene, că rușii vor purta un război curat.

Rațional, se impune concluzia că, după ce și-a adecvat prea lent, ezitant și gradual pozițiile în ultimele șase luni, Vestul, dacă nu vrea să lupte el însuși, pe viață și pe moarte, în contra alianței ruso-sino-iraniene, va trebui să treacă acum la o schimbare de macaz finală și să înarmeze hotărâtor Ucraina, ajutând-o din răsputeri să-i arunce din țară pe cotropitori. O atare victorie ar descuraja puternic alianța neototalitară globală. Iar în fața unei înfrângeri ruse la fel de clare ca acum, dar imposibil de cosmetizat printr-un acord oneros, segmente cheie ale forțelor armate și serviciilor secrete și-ar putea invoca ”patriotismul” ca să pună capăt domniei lui Putin.

Abia apoi se va putea discuta, realist, despre o soluționare negociată a conflictului. Ceea ce presupune însă o luciditate de care Occidentul s-a dezobișnuit. Și care e extrem de greu de regăsit și de întreținut sistematic. Se-nțeleg toate acestea, în fine, la Washington și Londra?

Își vor putea depăși anglo-americanii propria inadecvare, în fața pericolului, în ciuda mesmerizării lor din pricina problemelor financiar-economice și energetice amplificate de război și de sancțiuni? Vor putea accede la claritate strategică și tactică, precum și la acțiune coerentă și riguroasă? În acest caz, războiul s-ar putea încheia definitiv și irevocabil chiar și în răstimp de o singură lună. Până la sfârșitul lui septembrie. În caz contrar, ar putea dura și s-ar mai putea murdări enorm.