România şi Zidul Berlinului

Am ajuns la umbra uriaşei construcţii comuniste în seara zilei de 9 noiembrie, într-un moment în care zidul începuse să fie asediat de ambele părţi de mulţimi excitate, incredule, parţial înspăimântate, dar şi locuite de speranţe.

Înghesuit între oamenii strânşi pe Bernauer Strasse, pe partea occidentală a zidului, am asistat la scene ce păreau cu totul ireale: un miliţian est-german dându-i mâna, pe coama zidului, unui vest-german în uniformă de pompier sau poliţist; tineri escaladând zidul ucigaş şi aşezându-se călare pe el; oameni fremătând bezmetic, care plângeau şi râdeau concomitent, care se prindeau spontan în mici hore, care dansau şi cântau.

În zorii zilei de 10 noiembrie m-am îndreptat spre Checkpoint Charlie, la timp spre a vedea în partea răsăriteană a oraşului nesfârşitele coloane de gărduleţe, cum li se spunea în România automobilelor redegiste marca Trabant, încercând să treacă în partea de vest a oraşului.

De volanele maşinilor din carton presat se ţineau şoferi cu ochii înecaţi în lacrimi de bucurie şi examinaţi sever, fiecare în parte, de grănicerii-zbiri ai căror camarazi seceraseră, timp de 30 de ani, sute de vieţi sacrificate fără jenă de regimul comunist.

M-a cotropit şi pe mine o emoţie imensă. M-aş fi abandonat cu plăcere înduioşării, dacă nu mi-ar fi stat pe suflet soarta României, ultima din blocul comunist care nu-şi obţinuse încă izbăvirea de o dictatură pură şi dură.

La 20 de ani de-atunci nu mă mai surprinde cu adevărat decât naivitatea cu care, plecând spre Bucureşti, în decembrie 89, am crezut, în temeiul evenimentelor din Germania, că voi asista şi în România la o rapidă decomunizare ţării.

Era Iliescu abia mijea, dar morţii Revoluţiei şi primele zile de ianuarie 1990 m-au lecuit definitiv de iluziile pe care le mai nutrisem. Românii, care au pătimit poate mai rău decât alţi est-europeni încăpuţi pe mâna regimurilor de extracţie kaghebistă, s-au văzut nevoiţi să-l aştepte pe Traian Băsescu spre a putea fi martorii unei condamnări oficiale a comunismului; spre a asista la trecerea, fie şi parţială, a unora dintre arhivele securităţii ceauşiste sub controlul CNSAS.

Această parţială recuperare a demnităţii româneşti e, fără îndoială, meritul lui Traian Băsescu şi al unei societăţi civile care n-a renunţat niciodată la lupta pentru regăsirea ei.

Cu atât mai dureroasă s-a dovedit oprirea, de către majoritatea parlamentară PSD-istă şi PNL-istă, a reformelor, în special a celor din domeniul justiţiei. Iniţiate, fie şi tardiv, de către Băsescu şi Monica Macovei, ele se văzuseră eficient torpilate imediat după aderarea ţării la UE, în ianuarie 2007.

Deblocarea şi relansarea acestor reforme, iar nu persoana lui Traian Băsescu ar trebui să fie tema unică şi primordială a campaniei electorale româneşti. Dar nu e. Încât realizez cu amărăciune că, la 20 de ani de la sfâşierea Cortinei de Fier, România încă nu şi-a obţinut dreptul la normalitate.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Ştefănescu