De ce nu se bat Iohannis și Ciucă pentru țară?

Nu doar poarta Schengen trântită din nou în nasul Bucureștiului i-a enervat pe români, ci și neimplicarea politicienilor autohtoni, absența lor din peisajul internațional, accesul lor de optimism inițial, neînsoțit de un efort ulterior, incapacitatea lor de a negocia de la egal la egal cu Occidentul.

De ce-ar fi liderii români mai slabi decât cei din Vest? Fiindcă se tem să pună interesele țării pe tapet? Fiindcă nu știu cum să se bată pentru obiectivele României? Sunt doar slab pregătiți sau, poate, le lipsește cumva și vâna națională? Nu au anvergura necesară, se pierd cu firea în divanurile europene, sunt prea timizi și se lasă luați de val sau pur și simplu au alte interese? Poate că e vorba despre toate aceste lipsuri comasate, care converg în cele din urmă către un eșec total.

Marii lideri ai României nu și-au schimbat programul standard, nu au făcut nicio fandare în plus, niciun efort suplimentar în lunile care au precedat decizia referitoare la lărgirea Schengen: președintele Klaus Iohannis a părut să se consoleze destul de repede cu semnalele primite din cancelariile vestice, premierul Nicolae Ciucă nu e destul de pregătit să se ocupe de politică externă iar liderul PSD, care se încălzește pe margine pentru preluarea fotoliului de șef de guvern, a părut să ignore subiectul.

Niciunul dintre aceștia nu a debordat de energie și entuziasm în încercarea de a demonstra că România aduce cu ea o plus-valoare importantă în Schengen. Niciunul nu a transpirat schimbând avioane, costume, cămăși și cravate în întâlniri nesfârșite, care ar fi putut influența rezultatul final. Cu toții s-au lăsat în seama fatalității, ca și cum n-ar avea idealuri naționale, ci doar mici obiective personale.

Klaus Iohannis se apropie de finalul celui de-al doilea mandat și nu are încă nicio realizare de anvergură. Președintele și-a pregătit o trambulină personală, dar nu a lucrat prea mult la azimutul țării, mai ales că a fost nevoit ani de zile să-și rezolve acuzațiile legate de imobilele din Sibiu. Premierul Nicolae Ciucă este  incomodat de verdictul de plagiat, pe care a încercat să-l ajusteze cu ajutorul amicilor din Justiție, și pregetă să se ocupe de agenda internațională, iar șeful social-democraților Marcel Ciolacu ar putea să fie tras înapoi de complexele de inferioritate pe care le încearcă în fața liderilor socialiști de pe continent. În vreme ce fostul general devenit prim-ministru se teme să spună că a greșit scriindu-și pe genunchi doctoratul, lui Marcel Ciolacu îi e rușine să recunoască unde a lucrat până la 37 de ani sau să descrie împrejurările în care a ajuns  doctorand la Academia Națională de Informații.

Liderii români au o educație modestă, vin din lumi crepusculare, în care mereu există detalii compromițătoare și câte ceva trebuie ascuns. Președinții români din ultimii 30 de ani au avut mereu puterea pe care le-a dat-o Sistemul. Ion Iliescu, format la școala sovietică, a cerut în decembrie 1989 ajutor de la fostul său coleg Mihail Gorbaciov, pe Emil Constantinescu a încercat să-l implice un colonel de la Ministerul de Interne într-o operațiune de trafic de țigări, Traian Băsescu s-a dovedit a fi fost informator al Securității. Elita politică autohtonă a avut mereu probleme de credibilitate. Ani de zile, parlamentul a fost înțesat de colaboratori și chiar ofițeri care au lucrat pentru Departamentul Securității Statului înainte de 1989. Deși, după aderarea României la NATO, serviciile secrete au fost curățate de cei formați în perioada lui Ceaușescu, multe dintre metodele anterioare au continuat să fie folosite de profesioniști actuali.

Absența încrederii în liderii politici ai țării vine însă în urma prestației lor precare și a circumstanțelor tenebroase din biografiile lor. Mersul înainte al țării nu a avut loc datorită eforturilor acestor politicieni, ci, poate, uneori, chiar împotriva lor. Echilibrul în care s-a aflat România ține cumva de noroc  și s-a format în afara politicului, fiindcă electoratul a luat-o în ultimii 15 ani mult înaintea clasei politice. Spre deosebire de liderii autohtoni, cei patru milioane de români care au plecat în Occident  și care au consolidat poziția pro-Vest au fost nevoiți să învețe din greu și să muncească din greu. Lumea lor a fost dură și  n-ar fi făcut față cu metodele de parvenire folosite de Ciucă, Ciolacu sau chiar Iohannis.

România rămâne în urmă pentru că liderii ei sunt slabi, pentru că sistemul politic actual permite o contraselecție programatică. Peisajul celor mai importanți oameni în stat scoate în evidență că România e condusă de bărbați fără țeluri importante, incapabili să formuleze ținte mari pentru România, fără planuri serioase, fără să aibă capacitatea de a învăța din mers și fără principii morale care să le ghideze cariera.