Analiză: „România Educată“ bate la porți închise

Ministrul nu s-a referit și la sutele de școli care nu au autorizație sanitară sau autorizație pentru protecția împotriva incendiilor. După obiceiul locului, doar dacă ar izbucni un incendiu într-o școală autoritățile s-ar pune în mișcare. Condițiile improprii din unele săli de clasă, pereții coșcoviți, tavanele cu igrasie, scaunele și băncile rupte fac parte din peisajul cu care ne-am obișnuit. E halucinant că după 34 de ani mai există astfel de probleme în școlile din România.

Profesori cu nota 4 la examenul de titularizare pe aceeași treaptă cu profesorii performanți

Doar 52% dintre români au încredere în profesori, potrivit unui sondaj IRES publicat în decembrie anul trecut. Înaintea profesorilor se situează specialiștii în IT, ofițerii de armată, inginerii, economiștii, preoții. Dacă ne gândim că elevii sunt „lăsați pe mâna dascălilor“, încrederea scăzută în profesori e îngrijorătoare. E greu de cuantificat dacă rezultatul sondajului nu a fost influențat într-o bună măsură de cazurile de violență fizică sau verbală a profesorilor, de cazurile de hărțuire sexuală, de cazurile de discriminare etnică, de cazurile în care copiii din mediul rural sunt exploatați, fiind puși la muncă în gospodăriile dascălilor.

Toate acestea sunt cazuri izolate, dar au un impact mult mai mare asupra percepției românilor, fiind vorba de profesori, de cei care îi pregătesc pe copii pentru viață. Dar faptul că anul trecut un sfert din cele 32.000 de cadre didacțice care s-au înscris la examenul de titularizare au luat sub nota 5 nu mai este un caz izolat, ca și prinderea unor candidați copiind. Cei care nu au trecut de examenul de titularizare s-au întors la catedră, dar cu nota 4 sau 5 în carnet.

Greva profesorilor nu a rezolvat, parțial, decât problema salariilor   

Ceea ce nu rezolvă proiectul președintelui Iohannis „România Educată“, transpus la virgulă în legile Educației, este aprecierea competenței, a gradului de pregătire a profesorilor și salarizarea acestora în funcție de performanță. Este în firea lucrurilor ca rezistența la aceste cerințe să vină din partea cadrelor didactice incompetente, însă nici conducerea școlilor, nici inspectoratele școlare, nici ministerul Educației nu par să și le asume. Heirupismul reformei învățământului nu are un calendar credibil, dacă ținem cont de faptul că e nevoie de 10-15 ani pentru ca obiectivele propuse să schimbe radical sistemul.

Greva profesorilor de anul trecut a avut primul punct pe agenda revendicărilor mărirea salariilor, dar și reconsiderarea statutului cadrului didactic, debirocratizarea și depolitizarea sistemului de învățământ. Greviștii au acuzat guvernanții că se ascund în spatele elevilor și părinților pentru a-i întoarce împotriva lor, acreditând ideea că profesorii vor doar mărirea salariilor. Modernizarea mobilierului, a laboratoarelor, construirea de săli de sport, renunțarea la manualele transmisibile de la an la an sunt doar câteva restanțe de care guvernele s-ar fi putut achita dacă ar fi respectat legea din 2011 care prevede alocarea a 6 la sută din PIB pentru Educație. Dar în fiecare an, statul a alocat mai puțin de jumătate din acest procentaj.

În școala românească nu există cuvântul „împreună“

Elevii se plâng că profesorii le dau prea multe teme pentru acasă și nu le rămâne timp pentru recreere. Părerile părinților sunt împărțite. Unii sunt de partea elevilor iar alții spun că e foarte bine așa, pentru că în felul acesta nu vor mai putea pierde timpul pe Internet. Problema de fond este că, atunci când elevul rezolvă greșit acasă o problemă de matematică, elevul va primi la școală nota 4, fără ca profesorul să fie interesat să afle cum a intervenit greșeala. În sistemul nostru de educație, greșeala este punctată implacabil cu notă proastă, fără ca dascălul să aprecieze creativitatea elevului, în sensul că el a căutat o altă cale de rezolvare, chiar dacă rezultatul a fost greșit.  

Am dat acest exemplu pentru a arăta că în școala românească nu există cuvântul „împreună“ care să definească relația dintre profesor și elev. Fără a generaliza, profesorul este un transmițător de informație iar elevul un receptor care trebuie să reproducă întocmai lecția predată.