Regal de teatru românesc la Chișinău (II)
18 septembrie 2024Un program completat cu spectacole radiofonice, recitaluri, expoziții, performance-uri, conferințe și ateliere de management cultural.
Trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a prezentat în premieră, joi, 12 septembrie, „Grădina de sticlă” – spectacol în regia lui Petru Hadârcă. O dramatizare realizată de Mariana Onceanu după romanul Tatianei Țîbuleac, tradus în mai multe limbi și premiat în străinătate. O reprezentație lungă ca durată, dar dinamică, nervoasă ca desfășurare scenică.
O criză de identitate și o copilărie cu frustrări și traume, cea a protagonistei Lastocika (Rândunica) – fata orfană care adună sticle goale de prin curți ca să aibă din ce trăi. O viață umilă, surprinsă uneori de stranii secvențe de tandrețe în mijlocul unei cruzimi și promiscuități generalizate, cum era societatea sovietică din anii „descompunerii” brejneviste. Voi reveni pe larg asupra acestei lucrări cu altă ocazie.
„Gertrude”
A fost revelația serii de 13 septembrie. Spectacol montat de Silviu Purcărete pe scena Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, după piesa omonimă de Radu F. Alexandru.
Distribuția: Claudiu Bleonţ (Gertrude), Mircea Rusu (Claudius), Marius Manole (Hamlet), Alexandru Potocean (Horațio), Marius Bodochi (Duhul), Paul Chiribuță, actor la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești (Polonius), Lari Giorgescu (Ofelia).
Gertrude este mama prințului Hamlet și soția lui Claudius, fratele uzurpator al Regelui asasinat. Asta ne spune Shakespeare și ne cere să-l credem pe cuvânt. E greu să-l contrazicem, nu am fost de față, dar ce putem face e să mutăm spotul de lumină de pe nesfârșitele dileme ale tânărului prinț, care încearcă să afle adevărul și să-și răzbune tatăl ucis mișelește, pe alte personaje, să le aflăm gândurile ascunse și motivația faptelor, despre care marele Will, în aroganta-i omnisciență, nu ne spune nimic. Or, asta a îndrăznit Radu F. Alexandru: o ia pe Gertrude ca personaj central, pentru a oferi o interpretare alternativă a dramei desfășurate în sumbrul castel Elsinore, acolo unde „putreziciunea” se extinde și asupra unor personaje pozitive, considerate victime nevinovate.
Sugestia autorului român e următoarea: tatăl adevărat al prințului Hamlet e Claudius, cel care se căsătorește cu Gertrude, după moartea regelui, și preia coroana acestuia. Asasinatul e un gest de dreptate, nicidecum o crimă: da, la origine stă un adulter, da, mijloacele folosite n-au fost cele corecte, dar a fost singura soluție. Regele era un tiran, care și-a arogat până și o falsă paternitate asupra tânărului Hamlet. Înlăturarea sa era o chestiune de supraviețuire a regatului, în definitiv, un gest patriotic, expiator, care să „ionizeze” Danemarca. Neputând suporta această crudă revelație, prințul Hamlet se sinucide cu un pistol, nu este înțepat cu spada muiată în otravă, ca la Shakespeare, unde totul, cum bine se știe, sfârșește într-un execrabil carnagiu.
Inevitabil, o parodie
E o versiune ironică, desigur, a faimoasei piese, și aspectul sarcastic este accentuat de travestiurile actorilor. Nu mai suntem în teatrul elisabethan. Azi, niște bărbați - rujați, pomădați, distribuiți în roluri de femei - sfârșesc, inevitabil, în parodie. Nu o avem și noi, românii, pe „Chirița”, jucată prin tradiție de bărbați?... Lipsa femeilor (nu a personajelor feminine!) în spectacolul lui Purcărete elimină orice urmă de căldură, de duioșie (regina își iubește fiul, dar n-o mai credem, la Shakespeare – da!), elimină speranța răscumpărării, șansa purificării, adâncește fatalitatea.
Deși anunțată ca personaj principal, lui Gertrude nu i se rezervă pe scenă un spațiu mai mare (tot Hamlet domină prim-planul), pentru ca drama sau sfâșierea ei interioară să fie mai elaborată, mai nuanțată. Răul în piesa lui Radu F. Alexandru nu are acea funestă măreție pe care o regăsim în „Macbeth”, bunăoară, nu are altitudine tragică: supărarea pe care le-o produce „scormonitorul” Hamlet celor doi „părinți” mincinoși și asasini, Gertrude și Claudius, iscă doar o fojgăială penibilă, o agitație de șobolani încolțiți.
Blânda Ofelie, echivocă moral, piere și ea. Triumfătoare sunt corupția și degradarea. Asta îl paște pe nobilul Horațio după sinuciderea lui Hamlet: să devină noul Polonius, slugă la curtea uzurpatorilor. Chiar și „duhul” regelui ucis umblă bezmetic încolo și încoace iar mărturisirea sa pe masa de disecție e doar un detaliu într-o farsă fără mântuire.
Excelentul joc actoricesc – felicitări, Claudiu Bleonț, Marius Manole și întreaga echipă! – sporește grotescul, trivialul, derizoriul. O scenografie cu totul memorabilă, foarte ingenioasă: mizanscenele sunt decupate în cadre succesive, tăiate în negrul cortinei, înșirându-se precum o peliculă cinematografică, sugerând conspirații tenebroase. Aplauze tehnicienilor care au știut să adapteze scena, mai restrânsă, a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău rigorilor regiei.
„Nocturn: Gigi Căciuleanu/confesiuni”
Sâmbătă 14 septembrie, în toiul diluviului care căzuse peste Moldova și România, Sala Studio „Valeriu Cupcea” a TNME a găzduit un spectacol de poezie, proiecție și dans realizat de Gigi Căciuleanu Romania Dance Company & Fundația Art Production. Idee, concept, scenariu, regie, interpretare: Gigi Căciuleanu. Ilustrație muzicală: Tudor Mareș.
Născut în Basarabia, în 1947, dintr-o familie de refugiați basarabeni (ce „brazdă” mănoasă în talente a fost în interbelic teritoriul dintre Prut și Nistru, sunt foarte mulți oameni de cultură cu origini basarabene în România și câte personalități s-ar mai fi născut, ar mai fi înflorit, dacă nu venea tăvălugul stalinist peste noi!), coregraful Gigi Căciuleanu ne-a povestit cum a descoperit dansul la 14 ani, grație profesoarei sale Miriam Răducanu, cu care va și dansa în mai multe spectacole, zise Nocturne 9 1/2, jucate pe scena teatrului „Țăndărică” din București, la inițiativa directoarei Margareta Niculescu.
„Când am văzut-o prima dată dansând, Miriam Răducanu nu mai era profesoara mea, era o metaforă!” – exclamă coregraful. Când dansezi nu poți minți, pentru că, așa cum ar spune și prozatorul Gheorghe Crăciun, „trupul știe mai mult”, e sincer, spre deosebire de cuvinte, care pot înșela și de cele mai dese ori disimulează realitatea.
Corpuri cuneiforme, dansul celor doi, profesoară și învățăcel, într-o continuă frământare, filmate în documentare alb-negru. Sentimente, stări, emoții exprimate prin dans. O lume aparte, fascinantă, o desfătare a privirii. Cum e și secvența cu tânărul Gigi Căciuleanu dansând tangou, acompaniat la acordeon de Johny Răducanu.
Narațiunea lui Gigi Căciuleanu, compusă din amintiri, versuri, secvențe video, a fost pigmentată cu o suită de exerciții coregrafice, executate măiestrit de Lari Giorgescu (tot el și Ofelia din „Gertrude”) – aici un Cațavencu frenetic, într-un striptease demagogic-populist, sau interpretând, candid, un poem de Emil Botta („poezia visului”) și mai și evoluând alături de Lelia Marcu-Vladu, actrița Alina Petrică și soprana Oana Berbec – alte apariții fulminante.
...În timp ce-l ascultam pe Gigi Căciuleanu și urmăream dansul corporalității pure, deasupra noastră ploaia bătea necontenit. La un moment dat s-a strecurat în sală. Mirați, la început, am înțeles că picurii aceia de ploaie făceau parte din happening. Supuși unei regii secrete, începură să ne cadă în creștet la semnul discret al Marelui Coregraf.