România mizează pe o funcție importantă la Bruxelles, iar președintele Klaus Iohannis este favorit, după ce și-a negociat susținerea în interior și a tatonat posibilitățile în exterior.
Candidatura lui pentru conducerea NATO a fost depusă discret, fără pârghiile diplomatice uzuale, semn că președintele fie nu are încredere în aparatul autohton, care răsuflă informațiile prin toți porii, fie are propria sa tactică și pariază ca la poker, ascunzându-și adevărata miză. Klaus Iohannis ar viza președinția Consiliului European, pe care ar încerca să și-o asigure, destabilizându-l pe Mark Rutte, premierul olandez, favorit pentru funcția de secretar general NATO, cu susțineri declarate din partea marilor puteri vestice: SUA, Marea Britanie, Germania, Franța. Există însă alte zece state care ezită, între ele est-europenii și Turcia. Unele fac jocul Rusiei, altele sunt dezamăgite, fără să fie în stare să-și promoveze un candidat puternic.
Mark Rutte ar fi vrut să obțină consensul statelor NATO în această primăvară înainte de summitul din iulie de la Washington, unde se aniversează 75 de ani de la înființarea NATO. În acest fel competiția s-ar fi închis nu doar înainte de celebrare, dar și înainte de alegerile europarlamentare pentru a evita ca funcția de secretar general să devină o monedă de schimb în negocierile pentru funcțiile de top ale UE. Așa cum pare să o folosească și președintele român.
Klaus Iohannis nu perturbă unitatea aliaților și nici măcar nu-și face campanie ca Rutte, ci doar se folosește de disensiunile din interior în propriul folos sau, poate, în interesul țării sale. Ar fi posibil ca președintele României să nu ceară o funcție pentru sine, ci o favoare pentru România? Sau, poate, Klaus Iohannis doar se răzbună pe Mark Rutte, care împreună cu guvernul lui s-a opus ani de zile aderării României la Spațiul Schengen? Austria și Olanda au funcționat în ultima perioadă ca un binom organizat împotriva Bucureștiului și Sofiei? Și-ar putea, oare, Rutte răscumpăra trecutul în fața lui Iohannis, încercând să convingă Austria să renunțe la opoziția față de Schengen? Austria e o țară neutră, foarte atașată economic, energetic și sentimental de Rusia și care lucrează din greu la divizarea UE din interior. Un efort pe care Viena îl face în paralel cu Budapesta, ca pe vremuri când aveau aceeași politică externă în imperiul bicefal.
În NATO diviziunile sunt pe mai multe falii, una dintre ele e susținută de Ungaria, iar cealaltă de Turcia, care la rândul ei are relații privilegiate cu Rusia și vrea ceva în schimbul susținerii lui Mark Rutte. În primul rând, vrea asigurări că Ankara va fi invitată la parteneriatele NATO - UE și că nu vor exista restricții pentru exporturile de echipamente de apărare între aliații NATO. Premierul olandez, care se pregătește de mult pentru candidatura în fruntea NATO a retras încă din iulie 2023 restricțiile privind vânzările de arme către Turcia, restricții impuse în ultimii trei ani din cauza invaziei militare a Ankarei în nordul Siriei. Pe urmă, Turcia a acceptat primirea Suediei în NATO după ce a primit 40 de avioane de luptă F-16 din SUA și promisiunea că Recep Tayyip Erdogan va fi primit de Joe Biden, primul președinte american care nu-l invită pe liderul turc la Casa Albă în ultimii 20 de ani. Pentru Ankara totul e o tranzacție, iar președintele Klaus Iohannis nu are ce să-i promită în schimbul susținerii în fotoliul de șef al NATO, mai ales că Erdogan continuă să joace și cu Rusia și cu Ucraina, iar anii trecuți a cumpărat rachete rusești S-400 pe care s-a încăpățânat să le instaleze în ciuda atenționărilor americane.
Nu sunt excluse negocieri prealabile între România și statele est-europene care ar prefera să aibă propriul lor candidat în fruntea Alianței, mai ales că până acum n-a existat niciun lider NATO provenit dintr-o țară a defunctului Pact de la Varșovia. Agresiunea violentă a rușilor în Ucraina ar fi un argument serios pentru un candidat venit din frigul comunist. Polonezii ar fi fost primii care să merite această poziție, mai ales că Varșovia alocă cel mai mult ca procent din PIB pentru Apărare, 3,9%. Apoi, Polonia este după Germania (17,1 miliarde de euro) cea mai mare donatoare pentru Ucraina cu 3 miliarde de euro. Varșovia a cerut însă postul de comisar european pentru Apărare și, poate, vizează o altă funcție la vârf în NATO. E greu de crezut, pe de altă parte, că polonezii nu votează alături de americani candidatul agreat pentru poziția numărul 1 în NATO.
Bucureștiul poate să se alinieze, în special, cu Bulgaria, Ungaria și Slovacia, cu toate că și în rândul balticilor există nemulțumiri: șeful cabinetului leton Krisjanis Karins și prim-ministra estonă Kaja Kallas ar fi vrut și ei să candideze pentru cea mai importantă funcție a NATO. Lidera estonă fusese chiar favorită la un moment dat când Alianța a lansat dezbaterea despre alegerea unei femei ca secretar general NATO. Pe urmă, totul a fost deturnat sub zâmbetul larg al premierului olandez: Mark Rutte, 57 de ani, prim-ministru din 2010, care nu a fost în stare să impună în guvernul său o alocare de 2% din PIB pentru apărare și care a blocat ușa Schengen pentru România o lungă perioadă. Olanda una dintre campioanele europene ale atlantismului necondiționat a avut trei secretari NATO până acum, între care Joseph Luns a stat aproape 15 ani în acest fotoliu: tot deceniul anilor 70 și aproape jumătate din următorul.
La aniversarea celor 75 de ani de existență ar fi un gest simbolic pentru Alianță să accepte un lider din Est, ar sugera nu doar egalitatea și încrederea între membri, ci și forța pe care e gata să o dizloce NATO pentru apărarea limitelor sale răsăritene.
Candidatura lui Klaus Iohannis venită pe ușa din spate cu scopuri difuze seamănă cumva cu politica Ankarei sau cu cea pe care o face Viktor Orban, care a dat undă verde aderării Suediei la NATO abia după deblocarea fondurilor europene pentru Budapesta și după ce a primit promisiunea unui acord militar favorabil cu Stockholm, care include, printre altele avioane de luptă Gripen. Nu e nimic rușinos în aceste metode balcanice practicate în mod tradițional de liderii din această regiune, fiindcă aici în Est nu primează principiile, ci eficiența. Totul e să fie pus în prim plan interesul național, nu doar cel personal.