Macron: între salvare şi distrugere

Când, pe 7 mai 2017, şi-a sărbătorit victoria electorală pe esplanada din faţa Luvrului, Macron a savurat din plin momentul fără precedent. Parcă nu-i venea încă să creadă că a zguduit din temelii sistemul partidelor franceze - cu promisiunea de a reconstrui Franţa ca stat modern din ruinele lumii vechi. Macron şi-a format guvernul din miniştrii conservatori, socialişti şi independenţi, un amestec de politicieni noi şi vechi, dispuşi să-l urmeze pe tânărul preşedinte. Macron însuşi e centrul noului sistem, el trage toate sforile, împreună cu doar câţiva oameni de încredere foarte apropiaţi. 

Noul preşedinte a limitat accesul jurnaliştilor la Palatul Elysee, nu dă interviuri aproape deloc şi controlează cu severitate mesajele guvernului său în mass-media. La începutul mandatului său şi-a explicat reţinerea declarând că funcţia de preşedinte presupune o "distanţă de felul lui Jupiter" faţă de popor. A fost batjocorit de presă şi de mulţi francezi. Între timp pare să fi înţeles că între sublim şi ridicol nu-i decât un pas şi a devenit ceva mai relaxat.

Speranţa e Europa

În ziua de astăzi, multe alegeri sunt câştigate printr-o politică anti-europeană - cel mai recent exemplu e Viktor Orban în Ungaria. Dar Emmanuel Macron a învins cu un mesaj clar pro-european şi a îndrăznit chiar să vorbească despre o apropiere şi mai mare între statele europene. În toamna anului trecut, şi-a formulat ideile într-un discurs susţinut la celebra universitate Sorbona din Paris, unde a propus reforme curajoase ale zonei euro, a pledat pentru un viitor în care să existe mai multă solidaritate şi pentru o reînviere a parteneriatului strâns cu Germania. 

Reformele economice ale lui Macron sunt adesea criticate ca fiind "de dreapta", dar în politica europeană îşi arată mai degrabă latura "de stânga". Drumul spre transpunerea în practică a viziunilor sale pare însă mai lung şi mai dificil decât s-ar fi aşteptat. Visele franceze s-au lovit de procesul interminabil al formării guvernului de la Berlin şi de o coaliţie în Bundestag cu un profil european slab.

Un atuu al preşedintelui Franţei pare să fie talentul său de a câştiga simpatia unor şefi de stat şi de guvern mai în vârstă. S-a arătat foarte şarmant când s-a întâlnit cu cancelara Angela Merkel, ea a zâmbit aproape ca o fetiţă. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat: Merkel şi-a început cel de-al patrulea mandat dintr-o poziţie slăbită, ministrul social-democrat de Finanţe blochează reformele zonei euro la fel ca predecesorul său conservator, iar entuziasmul iniţial este frânat de prudenţa germană.

Un foc de artificii al reformelor 

Emmanuel Macron vrea să-i tragă pe francezi cu forţa în secolul al 21-lea, chiar dacă vorbeşte în mod foarte diplomat despre planurile sale. Obiectivul e radical şi preşedintele ştie că trebuie să pună în aplicare rapid reformele necesare, înainte să se formeze o opoziţie prea puternică. Printre altele, au fost adoptate reduceri de impozite pentru companii şi persoane cu salarii mai ridicate, cât şi o primă reformă a pieţii muncii, prin care protecţia angajaţilor faţă de o concediere nu mai e la fel de strictă. Criticii lui Macron consideră că reformele sunt expresia unui liberalism exagerat, în timp ce susţinătorii salută o flexibilizare necesară a economiei franceze. Urmează reformele din educaţie şi justiţie - pentru Macron, un act de echilibristică.

Există succese vizibile: Pentru prima dată într-un deceniu, noile datorii acumulate de Franţa au rămas sub limita UE de trei la sută. După o lungă perioadă de stagnare, economia a crescut cu 2 la sută, prognozele sunt pozitive şi climatul de afaceri s-a ameliorat. În acelaşi timp, şomajul nu a scăzut totuşi considerabil, rămânând la aproximativ 9 la sută. 

Mai nou, preşedintele luptă şi cu sindicatul francez de căi ferate CGT. Macron vrea să retragă câteva din privilegiile angajaţilor, iar sindicatele au lansat un val de proteste şi greve. O majoritate subţire a francezilor sprijină în continuare reformele lui Macron, acesta fiind, în general, până acum cruţat de furia străzii. 

Politica externă - sub formă de show

Pe plan extern, francezilor le place stilul tânărului Macron. În decurs de doar câteva luni, el a readus ţara în centrul scenei internaţionale, după ce Franţa suferise timp de decenii de un stigmat al lipsei de importanţă. Macron luptă neobosit pentru influenţa Franţei în fostele ei colonii din Africa, se angajează în Siria, participă la operaţiuni militare, lansează iniţiative de pace, i se opune lui Putin şi iese în faţă când e vorba de crizele internaţionale.

Călătoriile şi vizitele sale oficiale sunt pompoase, motiv pentru care francezii îi iartă lui Macron şi prietenia cu preşedintele SUA, Donald Trump, pe care îl detestă cei mai mulţi dintre ei. Macron a declarat că e mai bine să vorbeşti cu Trump decât să-l ocoleşti. Politica externă a tânărului preşedinte slujeşte renumelui Franţei în lume - şi alimentează sentimentul naţional al francezilor.

Greul de abia începe  

Emmanuel Macron ştie că greul abia de acum începe. Anul acesta urmează reforma sistemului de pensii, devenit nesustenabil - şi s-ar putea ajunge la proteste în masă. Şi reducerea posturilor din sectorul public şi alte măsuri de reducere a cheltuielor publice îi vor înfuria pe mulţi francezi.

Foştii concurenţi politici ai lui Macron nu şi-au revenit încă după înfrângere. Socialiştii, conservatorii şi extremiştii de dreapta sunt într-un proces de căutare a propriei identităţi. Mişcarea preşedintelui Macron - "En Marche" - ar putea deveni o problemă pentru el în anii următori, pentru că nu a reuşit să se transforme într-un partid puternic şi vital. În plus, trebuie să câştige încrederea francezilor din afara taberei liberale şi burgheze. O rată de susţinere de 50 la sută după un an de preşedinţie nu-i rău deloc. Dar chiar şi în cazul unui elev model ca Emmanuel Macron e consemnat în carnetul său şcolar că "s-ar putea şi mai bine."

Autoare: Barbara Wesel (das)