Guvernul nu are prea multe opțiuni

Protestele din ultimile zile nu sunt foarte ample, dar au în schimb o energie și un aplomb care dezvăluie că manifestanții se bazează pe susținerea unui public larg. Cu mulți ani în urmă în 1990 (pentru că a fost invocată în multe feluri manifestația legendară din Piața Universității), lucrurile stăteau exact invers. ”Piața” adunase foarte mulți oameni pentru o manifestație cu scopuri politice largi, ideale, de viitor. În fiecare seară se adunau zeci de mii de manifestanți, iar în momentele de vârf la ”kilometrul zero al democrației” se găseau în jur de 100 de mii de persoane. ”Piața” era, cu toate acestea, izolată aproape ermetic de un cordon psihologic, nevăzut, dar extrem de eficient. Odată depășit perimetrul manifestației, populația Bucureștiului, conservatoare și atașată de noul regim FSN, se vădea profund ostilă ”golanilor”.

Acum însă − și aceasta este caracteristica cea mai importantă a manifestațiilor − actorii protestelor sunt înconjurați de o certă simpatie publică. Ei par să primit un soi de ”delegație” din partea unei majorități largi. Nici nu există revendicări precise. Ca în multe alte cazuri similare, nemulțumirile sunt extrem de diferite și uneori fără legătură unele cu altele. Pe alocuri se protestează nu doar ca solidaritate față de Raed Arafat, nu doar pentru pensii sau salarii, ci și împotriva proiectului de la Roșia Montană sau împotriva stilului de a conduce al lui Traian Băsescu sau împotriva altor lucruri nenumite.

Există poate și o doză de mimetism în aceste izbucniri de stradă. După manifestațiile din Grecia, după ”Primăvara arabă” sau manifestațiile londoneze, ele însele lipsite de un resort unic foarte precis, era cumva de așteptat ca scene asemenătoare de violență să se reproducă și la București. Violența ”democratică” glorificată pe toate canalele se reproduce inevitabil.

Totuși dincolo de aceste forme este riscant să continuăm cu analogiile. Protestul politic nu este ceva obișnuit în România așa cum este la Paris. Societatea românească continuă să fie timorată de ideea de autoritate si individul nu îndrăznește de regulă să-și afirme opiniile sau protestul în forme deschise. Românii pot accepta suferințe mari fără să se împotrivească, căci de regulă nu au curajul să înfrunte autoritatea unei puteri instituite, iar discursul public este de fapt destul de prudent. E o realitate socială ambivalentă, căci uneori pare cumințenie, alteori supunere lașă.

Dar atunci când autoritatea puterii dispare, nemulțumirile se dezlănțuie la fel ca în alte societăți mai expansive și dezinhibate.

Momentul Arafat a fost cu siguranță decisiv, căci el a adăugat unor revendicări strict materiale, un mic ingredient ideal, atât cât să ofere tuturor nemulțumirilor pavăză și cel puțin o aparentă legitimitate. Psihologia contestațiilor pare foarte complicată și conține o surprinzătoare pudoare. Orice protest public − și s-a văzut acest lucru și la acțiunile sindicale din anii 90, − avea cap de listă un obiectiv ideal. Abia apoi urmau revendicările reale și fierbinți. Dar nu era vorba doar de o viclenie a persuasiunii și negocerii, ci și de reticența de a afirma deschis un obiectiv ”trivial”. Sunt pesemne trăsăturile remanente ale unei societăți în care a prevalat până recent discursul idealist. (În felul său și comunismul a cultivat idealismul scopurilor generale în detrimentul egoismului individual).

Așadar odată ce lista largă a nemulțumirilor sociale și-a găsit punctul ideal, protestul s-a declanșat cu atât mai mult cu cât a fost încurajat de toată lumea.

Dar faptul că protestul se bucură de o încurajare atât de largă este deja altceva. Indiferent de calitatea reformelor propuse, Președintele a guvernat din 2010 fără o majoritate democratică. În toamna lui 2009 șeful statului a refuzat formarea unui guvern al Opoziției, recurgând la o diversiune procedurală. Iar ulterior, după ce a câștigat un nou mandat, a constituit o nouă majoritate prin scindarea Opoziției. Guvernul Boc, care a aplicat cele mai dureroase măsuri de austeritate după perioada guvernării CDR, nu a avut niciodată de partea sa o majoritate rezultată din alegeri. Legile majore, care nu aveau susținere parlamentară, au fost adoptate prin fraudă la vot sau prin angajarea răspunderii. Mijloacele au compromis scopurile, iar stilul guvernării a copleșit problemele de fond. În consecință, protestele de acum sunt alimentate direct și indirect de aceste mari frustrări politice adunate în ultimii ani.

Situația de acum, în ciuda unei retorici emotive, (sau a violențelor de stradă) nu are însă nimic din dramatismul anilor 90. Cu toate acesta situația este gravă, căci, în termeni cantitativi, niciodată un președinte și un guvern nu au avut parte de o dezaprobare atât de largă.

Autor: Horațiu Pepine; DW-București
Editor: Robert Schwartz