Filmul Românesc la München şi ororile Securităţii

Zilele Culturii Române şi Festivalul Filmului Românesc din capitala Bavariei se bucură nu numai de o îndelungată tradiţie, ci şi de mare succes. Producţiile de film româneşti au atras în acest an un public record, între care foarte mulţi tineri, în sala de la Filmmuseum München.

Seria de evenimente, organizate de asociaţia Ge-Fo-Rum (Gesellschaft zur Förderung der Rumänischen Kultur und Tradition e.V.), care şi-a propus promovarea culturii şi tradiţiilor româneşti, a debutat cu o dezbatere vie pe o temă de maximă actualitate: Inteligenţa Artificială -  în jurnalism şi cultură -, la care am avut plăcerea să particip. Reprezintă provocarea AI o şansă sau/şi un pericol? Subiectul a fost abordat din diferite perspective şi sub diferite aspecte de Veronika Kirchner, Florian Kührer-Wielach şi Holger Gutt, moderatoare fiind preşedinta Ge-Fo-Rum Brigitte Drodtloff .

În ce priveşte filmele româneşti prezentate recent în capitala Bavariei, sala de cinematograf a Filmmuseum s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru un public atât de numeros - în bună parte germani, mai puţin familiarizaţi cu viaţa culturală, societatea şi istoria României , dar interesaţi să afle cât mai mult şi, desigur, români stabiliţi la München.

"De fapt", a subliniat Brigitte Drodtloff la microfonul DW, "acesta a fost şi scopul înfiinţării asociaţiei Ge-Fo-Rum, a zilelor culturale şi a festivalului de film, tocmai pentru a prezenta cultura şi tradiţiile acestei ţări, încă prea puţin cunoscute în Germania. Şi o imagine pozitivă a României - aşa cum, din păcate, prea rar se întâmplă în presa internaţională - de pildă prin aceste extraordinare producţii de film. Şi mulţumesc tuturor celor care mă sprjină în acest demers". Cât de interesat e de România publicul german a dovedit-o şi abundenţa de întrebări venite din sală la sesiunile de Q&A. 

Şi pentru că este un festival, an de an şi cel de la München acordă premii. În 2023,  câte o statuetă "Lumina", realizată de Geo Goidaci, a revenit scriitoarei Lavinia Branişte pentru scenariul peliculei "Revoluţii", actorului Vlad Ivanov pentru rolul interpetat în "Metronom" şi regizorului Mihai Sofronea pentru "Căutătorul de vânt". Şi, tot ca în fiecare an, publicul are posibilitatea de a vota pentru filmul preferat. Astfel, premiul publicului a revenit peliculei lui Ion Borş "Carbon" (R. Moldova, 2022).

Prestigiul de care se bucură filmul românesc în plan internaţional, fiind răsplătit cu multe premii importante la marile festivaluluri, de la Cannes până la Berlinale, atrage publicul ca un magnet. Nu puține din recentele producții românești şi-au propus subiecte legate de anii de dictatură comunistă, între care “Metronom”, “Între Revoluții” sau “Libertate”. "Metronom", unul din filmele remarcabile ale așa-numitului Nou Val al cinematografiei românești, distins la Cannes cu premiul pentru regie în secţiunea "Un Certain Regard", realizat de Alexandru Belc, cu Mara Bugarin, Vlad Ivanov și Șerban Lazarovici în rolurile principale, a fost prezentat la München într-o sală plină până la refuz.

Pe scurt, este povestea unor liceeni care, pentru că ascultau Europa Liberă, mai precis legendara emisiune a lui Cornel Chiriac, "Metronom", şi voiau să-i trimită acestuia o scrisoare, au ajuns să se confrunte cu Securitatea şi cu obişnuitele ei metode de presiune şi şantaj. Este un film extrem de realist, cu o extraordinară atenţie pentru detaliu, inspirat dintr-un caz real şi cu actori excelenţi. Are aşadar toate ingredientele unui film valoros  - valoros nu doar din punct de vedere artistic, estetic, ci şi datorită subiectului ales şi felului în care tratează acest subiect. 

"Inocenţa vârstei ne-a salvat de toate aceste lucruri dureroase", aprecia în dialog cu DW Vlad Ivanov, care la vremea la care se petrece acţiunea avea 18 ani. "Greul l-au dus părinţii. Mi-am dat seama de aceasta după 1989, când am citit foarte multă literatură memorialistică şi am aflat de ororile comunismului asupra intelectualilor, de ororile comise de torţionarii din închisorile comuniste şi de oamenii cărora practic li s-au furat vieţile." Actorul îşi aminteşte că părinţii săi ascultau pe ascuns Europa Liberă, aşa cum o făceau probabil şi mulţi alţi părinţii, încercând să-şi ferească copii de neplăceri. Ivanov îşi aminteşte şi de un caz concret, despre ale cărui implicaţii a aflat şi înţeles mult mai târziu, anume de uciderea de către Securitate a unui profesor pe care-l avea la Şcoala Populară de Arte.

După proiecție l-am întâlnit în foaier şi pe scenograful Helmut Stürmer, care a avut numai cuvinte de laudă la adresa întregii echipe și care și-a amintit de ceea ce a trăit el în acea perioadă întunecată din istoria României - e vorba concret de anii 1970 - şi de presiunile şi metodele Securităţii. 

DW: După proiecţie i-aţi spus lui Vlad Ivanov, prezent şi el în sala de cinema din München, că aţi fost foarte impresionat de film şi de felul în care şi-a interpretat rolul, acela al colonelului de Securitate Biriş. Ce v-a impresionat? Ce amintiri v-a trezit această poveste bazată pe fapte reale?

Helmut Stürmer: Filmul este atât de bun şi atât de precis în psihologia lui. În primul rând felicitări întregii echipe - de la regie, la actori. Pe mine m-a impresionat foarte tare pentru că m-a repus în situaţia în care eu personal am fost în acea vreme.

În rolul lui Vlad Ivanov l-am recunoscut pe securistul care a fost pus să mă racoleze în Bucureşti pentru a-l spiona pe ataşatul cultural german. Exact aceeaşi metodă. Mârşăvia asta de a fi extraordinar de simpatic - aşa a fost securistul care a încercat să mă racoleze pe mine şi din cauza asta am şi plecat în 1977, ca să scap.

Simpatic, dar care schimba rapid foaia...

Da, bineînţeles. Iată o comparaţie psihilogic foarte interesantă, pentru că mi-am amintit de filmul german "Das Leben der Anderen" ("Vieţile altora"), între Securitatea est-germană din fosta RDG şi cea din România. Mi-am dat seama de diferenţă. Securistul german era straight, dur, fără niciun fel de nuanţe, era mult mai agresiv, îşi făcea datoria de securist german, pe când securistul român era mult mai mârşav în felul lui. El avea şi părţi umane.

Aparent umane...

Nu numai, asta e curiozitatea. Pe acelaşi securist, care a încercat să mă racoleze şi m-a chinuit doi ani de zile, l-am revăzut la Buftea când am revenit ca cetăţean german în România, încă ceauşistă, cu ocazia unei coproducţii de film. Întâi m-am speriat puţin, dar m-am gândit că fiind cetăţean german nu are ce să-mi facă. A venit spre mine, m-a luat de braţ şi m-a dus pe un coridor lateral unde ştia că nu sunt microfoane şi mi-a zis: "Domnule Stürmer, vă felicit, aţi făcut singurul lucru deştept pe care puteaţi să-l faceţi, fugind atunci din România. Succes în continuare şi numai bine!" Asta nu înseamnă că nu era la fel de periculos, dar e o diferenţă între caracteristicile securiştilor, de la naţie la naţie. Oameni care erau şcoliţi şi mulţi dintre ei erau simpatici, inteligenţi, cu atât mai periculoşi, bineînţeles, pentru că aveau mai mare succes în racolarea oamenilor - dacă erai puţin naiv sau erai împins de cine ştie ce conjunctură familială sau ceva de genul acesta...

Finalul acestui film mi se pare extrem de realist: toată voinţa acestei fete de a se opune Securităţii, iar până la urmă cedează, îşi pierde caracterul iniţial şi trăieşte mai deparete. Sunt atâţia care se află încă printre noi şi nu ştim ce a fost cu ei. Am descoperit prieteni buni, chiar care au lucrat la Europa Liberă, care erau infiltraţi de Securitate. De aceea filmul m-a impresionat atât de tare, pentru că e plin de adevăruri şi e şi extrem de bine făcut din punct de vedere artistic. Are o tensiune permanentă, nu e plictisitor niciun moment. Mie îmi aminteşte de Jarmusch sau de alţi mari cineaşti. E în rând cu filmele foarte importante. Felicitări încă o dată întregii echipe.