Există un arhetip al atentatorului?

Atentatul. Critica raţiunii paranoice se intitulează tratatul profesorului Manfred Schneider – carte publicată recent la editura Matthes&Seitz, care pare a răspunde parţial gravelor nedumeriri, durerii şi consternării ce ne cuprinde la vestea fiecărui nou atentat. Favorabil primită de criticii de specialitate, scrierea îşi va spori cu certitudine numărul cititorilor după tragedia ce a lovit Norvegia.

Pe cît de lipsit de precedent este dublul atentat comis de norvegianul Anders Behring Breivik, pe atît de perfect corespunde profilul făptaşului portretului pe care Manfred Schneider îl face atentatorului arhetipal, în doctul şi incitantul studiu consacrat atentatului politic şi lungii sale istorii, de peste 2000 de ani.

Iată, în rezumat, descrierea făcută de autorul cărţii Atentatul. Critica raţiunii paranoice, genomului nebuniei ce din raţiuni religioase şi politice, din megalomanie şi narcisism distructiv a secerat şi va mai secera, în pofida tuturor măsurilor de securitate, vieţi omeneşti.

Atentatorul acţionează în cele mai multe cazuri de unul singur, el este animat de dorinţa de a interveni în jocul puterii şi în misteriosul mers al istoriei. Pumnalul, puşca, bomba sunt transformate în mesaje, atentatul însuşi ar fi o formă de comunicare, o veste sîngeroasă dată lumii, pe al cărei suport pot fi stocate opinii, scrieri, imagini violente. Intenţii sau cuvinte ucigaşe poate avea sau formula în gînd oricine, dar pasul de la gînd la faptă nu-l fac decît foarte puţini iar în această tranziţie paranoia, aberanta interpretare a faptelor, conştiinţa unui destin, a unei misiuni, devin elementul catalizator. Violenţa acţiunii este alimentată de percepţia unor pericole imaginare, false, de convingerea atentatorului de a fi fost predestinat de o forţă superioară să intervină în mersul istoriei .

Studiul lui Manfred Schneider se revendică, în chiar titlul său, de la teoria kantiană a raţiunii. În urmă cu 250 de ani, filozoful german întrevăzuse potenţialul pericolului politic pe care-l prezintă pentru o societate demenţa paranoică. De altfel, Nietzsche, citat în chiar motto-ul studiului, afirmase că nu îndoiala ci convingerea oarbă duce la nebunie. Aceeaşi convingere oarbă alimentează şi fanatismul de sorginte religioasă, morală sau politică.

Spre deosebire de impresia comună, atentatorul îşi pune în practică nebuneasca idee premeditat, cu sînge rece, calm, pas cu pas. Atentatorul nu-şi percepe fapta drept criminală, ci se erijează ca erou şi salvator.

Ce altă dovadă mai siderantă şi tulburătoare a acestei autoreprezentări a atentatorului decît lipsa celei mai vagi urme de căinţă, milă sau regret a norvegianului Anders Behring Breivik faţă de masacrul comis, convingerea că acţiunea sa criminală a fost o necesitate, argumentată în manifestul–pamflet de 1500 de pagini, editat în internet?

Anders Behring Breivik pare a fi îndeplinit diabolic aproape toate condiţiile unui atentator ideal, dacă, per se, termenul nu ar fi o blasfemie.

Dar – la ce slujeşte cunoaşterea în detaliu a psihogramei atentatorului, lunga istorie sîngeroasă a atentatelor?

Într-un recent interviu, Manferd Schneider declara că punem în mişcare un întreg mecanism explicativ, fiindcă ne vine greu să fim confruntaţi cu nenorociri, catastrofe, crime, cu caracterul lor atît de brutal şi aleatoriu .Ceea ce nu poate fi explicat raţional, ce nu corespunde unei legităţi, ne bruschează raţiunea. Ea reclamă motive şi poate aici rezidă şi caracterul ei paranoic.

Chiar dacă această din urmă teză a cărţii este discutabilă, Manfred Schneider a reuşit, din nefastele exemple şi tragedii ale istoriei, să deducă nu numai figura paradigmatică a atentatorului modern, ci să identifice şi factorii exteriori care alimentează energiile criminale ale oricărui atentat. Cunoaşterea lor poate oferi o formă mentală de apărare.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Ovidiu Suciu