Dumnezeu a spus "rămâi locului și scrie romane" (partea II)

Citiţi prima parte a interviului, publicată pe 28. iunie, AICI.

Când ați început să scrieți?

Eginald Schlattner: Am început să scriu aceste romane mari, câteva traduse în limbi continentale, nu zic universale, din disperare. Fiecare roman din trilogia aceea, Figuri Dispărute, are o altă motivație. Dar primul l-am scris din disperare! Când m-am văzut în fața băncilor goale, de Crăciun, am început să scriu acel roman, Cocoșul Decapitat, ajuns acum la al paisprezecelea tiraj și ecranizat. Și sunt lucrări de doctorat, inclusiv la Sorbona, despre el. Chiar și în mediul teologic românesc, o maică a scris „Pedagogia lui Dumnezeu în romanele lui Eginald Schlattner. O viziune ortodoxă”.

Prima carte am scris-o din disperare. A doua carte, Mănușile Roșii, am scris-o ca să-mi dau seama, drept proces de conștiință cu o radicală autenticitate, ce s-a întâmplat de sunt defăimat și atacat de 50 de ani ca agent al Securității, ca informator, ca trădător. M-am silit să fiu cât mai aproape de realitatea pe care mi-o aminteam și, din păcate, am o memorie care mă sperie. Cartea asta a ajuns în portugheză, în spaniolă și, apogeul încercărilor mele literare, în rusă. O limbă pe două continente. Acum au postat-o online și poate fi citită de la Kaliningrad până în Kamceatka. Cocoșul Decapitat este acum în curs de traducere în japoneză.

Dumnezeu a spus „rămâi locului și scrie romane”. Eu aceste cărți nu le-aș fi putut scrie în Germania, ca imigrant. Numai aici, acasă, unde mă cunosc copacii. Există o definiție a Heimatului - acolo unde te cunosc copacii și nu trebuie să te explici. Uite, aceste cărți nu le-aș fi putut scrie dacă aș fi plecat. Așa că, atunci când mi-a plecat obștea, am suferit, duuurrrr! Dar am știut că Dumnezeu mi-a dat două sau trei însărcinări. Iar una era să scriu.

V-ați gândit că ceea ce scrieți, că disputa aceasta a dumneavoastră cu propriul trecut și cu băncile goale ale bisericii, vă va duce atât de departe?

Nu. Nici vorbă. De fapt, când scriu nu văd nimic, Nici pe mine. Eu nu scriu pentru cineva, scriu ca să mă descarc.

A treia carte, Pianul în Ceață, a fost o răscumpărare a unei iubiri care a ținut o singură vară. Cele două dedicații nu sunt identice, cea in ediția în limba română este mai sumbră decât cea în germană. În germană: „Pentru Cristina, iubirea unei veri, tristețea unei vieți”. Tristețea unei vieți. Pe românește este „Pentru CR, Cristina Roman, iubirea dintr-o vară, durerea de-o viață”. Durere e mai mult decât tristețe.

Uitați, o doamnă care m-a urmărit prin țară, la toate lecturile mele, a apărut și aici, netam-nesam, de nu am mai putut să ies din casă, o săptămână m-a asediat și, până la urmă, mi-a aruncat cărțile peste gard și a șters dedicațiile mele. Ca să vedeți, literatura are efecte. Și a mai avut unul: am primit scrisori de amenințare cu moartea.

Știți de unde? În ce limbă?

În germană. Patru pagini. Din Germania. Sașii sunt plecați, adresa expeditorului a fost falsă. Esența era aceasta: ”Te vom omorî ca pe un câine râios”. Literatura are efect. Asta s-a întâmplat după ce Otto Schily, fostul ministru german de Interne și al fotbalului (pentru că Ministerul de Interne girează și sportul), a fost aici și a vrut să vadă o biserică mai veche decât Berlinul. Mi-a trimis Otto Schily, prin ministrul Ioan Rus, un colonel de la București care m-a întrebat dacă aceste scrisori sunt din România și mi-a spus că dacă ar fi fost din România ar fi găsit autorul.

Trei astfel de scrisori am primit. Iar Editura Zsolnay (editura din Viena care a publicat în premieră scrierile lui Schlattner - n.red.) a luat amenințările în serios. Când am fost invitat să apar în public în Germania au anunțat organizatorii și mi-au dat și un spray. Doar că e cam dificil cu sprayul acela: trebuie să-l întrebi pe cel care se năpustește asupra ta dacă vrea să te omoare, și atunci e voie să-l folosești, sau doar să te bată, iar atunci nu e voie.

Am auzit în ultimii ani politicieni condamnați pentru corupție care își compară lunile lor de stat în închisoare cu condamnații politici din anii 40-60. Pe lângă destule alte mistificări ale istoriei recente.

E o defăimare a celor de atunci. M-am gândit care este raționamentul lor: fură, pun banii bine, undeva în Cipru, stau câțiva ani la pușcărie după care… Adrian Năstase din ce trăiește, exact ca și înainte? Îl cunosc personal și am avut o părere foarte bună, am primit titlul de Ambasador Cultural al României și a trebuit să mă duc la București, era pe atunci ministru de Externe cel care nu a ajuns președinte…Mircea Geoană.

Ei stau câțiva ani la pușcărie, probabil li se dă drumul mai repede și apoi sunt oameni făcuți, nu mai întreabă nimeni din ce trăiesc la fel de somptuos cum au trăit înainte. Că banii nu se recuperează. Și Voiculescu, și toți ăștia… Nu se mai încurcă cu politica dar trăiesc boierește.

Adică sunt convinși că sunt închiși pe nedrept?

Nu știu dacă sunt convinși dar se compară cu Iuliu Maniu, cu preoții greco-catolici…

Vai de capul meu! Dar și biserica ortodoxă e o putere. Cum a spus un mitropolit: nu ajunge nimeni în Parlament fără girul nostru. Au impus guvernului ca dosarele lor de la CNSAS să nu fie vizibile. Este un semn de recunoaștere a unei mari afinități între biserica ortodoxă și regimul de atunci.

Am fost invitat la Berlin, în februarie 2007, la două luni după ce România a intrat în Uniunea Europeană - și zic că e bine că am intrat, că avem acolo un cenzor care, de bine de rău, totuși, ne mai îngrădește în samavolniciile noastre. Am fost invitat la o masă rotundă iar prima întrebare a fost la adresa mea: aportul României la sufletul Europei. A trebuit să răspund în zece secunde. Am dat un răspuns de s-au agitat 50 de minute din 60, de colegul din Bulgaria au și uitat. Ce-ați fi răspuns dumneavoastră?

Nu știu, primul răspuns care îmi vine în minte este…

Nu dansuri populare, nici peisaje...

Nu, nu. Îmi vine în minte Constantin Brâncuși. Dar e cumva de nișă…

Da, e pe nișă. Contribuția României la sufletul Europei este spiritualitatea ortodoxă. Nu practicile, că biserica ortodoxă începe să devină un fel de service pentru orice. Ai un leac biblic dar te costă bani. Dacă s-a uitat cineva urât la mine, la vaca mea, care nu mai dă lapte, vecina mi-a deochiat soțul, foarte bine, tî-tî-tî-tî-tî, și costă bani.

Biserica ortodoxă, practicile ei, scuzați-mă, până la niște preoți probabil foarte săraci undeva în Câmpia Vlăsiei, a ajuns o mare organizație mercantilă. Dar eu nu am spus de practici, am vorbit de spiritualitate. Cât au încercat să riposteze și nu au reușit. Primul articol din constituția germană spune că demnitatea omului este inviolabilă: vine de când Iisus a dat mâna cu orice lepros, într-o vreme în care personalitate era numai regele sau faraonul iar ceilalți erau massa perditionis. Nu se poate, mi-au zis, că drepturile omului au fost deja stabilite în revoluția franceză. Da, unde trebuia să stai la coadă să-ți taie capul. Dar drepturile omului au fost consfințite în constituția din America. Da, zic, dar trei sfert din text este copiat din Biblie. Iar când spui Grecia nu se gândește nimeni la biserica ortodoxă, ci la Acropolis. Toate iubitele mele de odinioară, acum niște bunici cumsecade, și-au rupt piciorul când s-au urcat acolo.

Până la urmă au cedat. Și le-am mai spus și asta: în vest nu se știe nimic despre biserica ortodoxă. Se știe că s-a terminat Imperiul Roman la 476 și că o mie de ani mai târziu a căzut Constantinopolul. Dar ce s-a întâmplat în acești 1000 de ani într-ale meditației și ale interpretării și aprofundării Noului Testament, că stăteau niște monahi într-o grotă la un opaiț și își băteau capul? Toată teologia aceea a sfinților părinți, nu știe nimeni de ea, e scăpată occidentului.

A fost o negociere între acești sfinți părinți?

Nu cred. Cred că fiecare a editat după aceea lucrurile. Dar este un fond enorm de teologie despre care vestul nu știe nimic. Biserica papală s-a dus pe legitate și raționalitate. Spiritualitatea ortodoxă nu este doar actuala hegemonie a rușilor și a treia Romă, despre cât de căpoși sunt rușii, ca și sovieticii, despre Ucraina care are trei biserici ortodoxe și Moldova două.

A propos de biserici, e o dispută în plină derulare, în România. Ar trebui sau nu copiilor să li se predea educație sexuală în școală?

Educația sexuală e o noțiune vaga. Până să te lămurească un băiat din vecini, poate e mai bine dacă profesorul îți spune anumite lucruri pe care și așa le vei afla. Măcar le afli rațional.

Eu stau singur. În fiecare dimineață scot o cravată roșie ca să vadă clopotara din casa de alături dacă mai trăiesc. O pun în geam. La un moment dat am avut o familie de romi - mama, sora și fata de 14 ani, clasa a opta, gravidă. Au plecat. Eu am vrut să-i ofer o cameră. Ar mai fi crescut și trăit vreme de alți 50 de ani un copil născut aici la parohie. Dar într-o bună zi au plecat. Așa sunt. Nu gândesc deloc.

Le-am spus într-o duminică despre femeile de la Srebrenica care fugeau cu copiii. Bărbați nu mai erau. Era o fotografie cu două roabe - într-una era un bătrân, în cealaltă o bătrână. Zic, „uite, dumneata ai născut opt copii de la mulți tați; sunt curios cine te va pune în roabă când nu te vei mai putea mișca”.

Ei trăiesc numai în prezent. Nu au noțiunea timpului. Nici a trecutului, că nu au trecut. Le-am spus într-o altă predică că numai pe ei îi am: uite, sașii au plecat, în Biblie zice așa, că atunci când nu mai cântă nimeni și nu mai o să preaslăvească nimeni pe Domnul or să strige pietrele. „La noi au ce pietre să strige. Dar dacă vine o apă mare și vă ia colibele, ce rămâne după voi?” Și mi-au răspuns: „Părinte, nimic!”. Eu nu cunosc țigani, eu cunosc doar oameni necăjiți care bat la mine în ușă.

Ce se va întâmpla aici când…

După ce am murit? Eu sunt ultimul preot aici. În afară de mine mai este o singură persoană de înmormântat de vârsta mea. Doamna Zuza. Tot în 1933 născută. Cu asta se încheie istoria unui sat săsesc care a existat dinainte de biserica asta construită în 1225, că nu cade biserica din cer și după aia se adună lumea. Nu știu. Eu sper că n-or să ție frații noștri de la pârâu caprele la mine în biserică.

Ar putea să vină un alt preot?

Ce preot să mai vină? Pentru ce?

Pentru cei care vin să asculte slujba în limba română.

Nu. Aia nu. Biserica noastră este pentru ai noștri. Aia a fost o depășire de-a mea, că-n prima săptămână am spus că toată lumea e binevenită aici. Și asta m-a costat familia: fiica a plecat în 1990 iar soția în 2008, după treizeci de ani.

Sunt și alte formule. Sunt parohii în care cercetașii internaționali și-au făcut un centru și sunt biserici în care nu se întâmplă nimic. La Dobârca, la câteva zeci de kilometri de aici, biserica este furată de săteni cărămidă cu cărămidă. Ce poți să faci?

Nu este înscrisă în patrimoniu?

Ba este. Dar ce înseamnă patrimoniu? O lege care nu se aplică. Românii nu-s în stare să întrețină casele și palatele și castelele boierești din Moldova și din Valahia, din Țara Românească. Și atunci or să vină să ne întrețină bisericile noastre? Sau palatele nobililor maghiari? Nici vorbă, nu. Nu vedeți și cu autostrada? Au trecut treizeci de ani și ăăăh, mai ies zece kilometri, și iar, ăăăh, mai se surpă partea asta… Nu suntem în stare.