Cum se cade în barbarie când ești un popor cumsecade?

Libertatea e întotdeauna dificil de asumat, fiindcă implică răspundere. Omul nu e, cum  se crede adesea, nici pe de-a-ntregul bun, nici rău pe deplin. Iluziile sale, escrocii și demagogii profitînd de ele, abundă. Liderii buni și curajoși sunt rari și ușor de alungat din țară. Tiranii sunt în blocstarturi, cînd nu-și etalează, ajunși la potou, ipocrizia și mârșăvia. Cine nu poate fi manipulat în numele progresului? Ce religie nu poate fi transformată în ideologie și ce ideologie nu aspiră la sanctificare, neputând fi prefăcută în falsă religie ”sacrosancată”, în numele salvării planetei de un prezent chipurile insuportabil, al unui trecut pretins glorios și al unui viitor pasămite mirific?

Finalul pogromului

Încercând să înțeleg mărturiile supraviețuitorilor, în speță ale celor care au avut norocul de a câștiga la Iași (sau la Dorohoi, Galați, Cernăuți, în Basarabia, în Transnistria) la loteria vieții, spre deosebire de Leon Iancu, osândit să asiste în trenul morții cu destinația Călărași la decesul fiului său Camil, înainte de a muri el însuși de inimă rea, m-am uitat atent la contextul pogromului. Care n-a luat sfîrșit la 6 iulie, cînd marfarul morții a ajuns la Călărași, trecând prin Târgu Frumos, Roman, Mărășești și Ploiești. Leon s-a adunat la poporul său în lagărul din Călărași, sfîrșind în groapa comună din oraș, dar splendida lui soție a mai avut nevoie de 6 luni înainte ca nebunia iscată de pierderea copilului și anihilarea familiei s-o devasteze astfel încât să-și ia viața. Memorialul Yad Vashem cifrează numărul morților acestui tren la 2650, dar nu sunt sigur că i-a numărat pe toți. 

Am trecut în revistă compoziția socială a călăilor celor peste 13 mii de evrei. Am evaluat, cât s-a putut, psihologia lor și a victimelor lor, prea învățate cu pacifismul. Am studiat lenta dar cu atât mai profunda intoxicare a multora din compatrioții făptașilor, ca și a germanilor, condiționați de milenii de dogmatism religios, de colectivism politic, de masificarea și atomizarea societății provocate de o modernizare accidentată. Am analizat din mai toate unghiurile imaginabile starea de spirit, ispita fanatismului, a autoanulării individului prin grup și gloată, istoria invidiei și lăcomiei, precum și trecutul societăților europene. Și m-am împiedicat, firește, la tot pasul, nu doar de lehamitea de democrație și de pofta de jaf, ci și de antisemitism, de virulența, patologia și versatilitatea lui. 

Forme relevante de antisemitism și un proiect național

E adevărat că, în Europa, cum constată istoricul germano-britanic Sebastian Haffner, se manifestau în epocă forme de antisemitism diferite. Varianta lui est-europeană, izvorîtă dintr-un contact asiduu al etniei majoritare cu o populație în Moldova în parte recognoscibil alta decât cea autohtonă, se deosebea clar și de rasism și de versiunea antiudaismului snob al multor occidentali. 

Exegeza biblică ne ajută să diferențiem între ostilitatea ucigașă, stupidă, dar strategică și până la un punct firească, față de evrei, a faraonului sau a moabiților, de cea aparent irațională și în fapt genocidală a amaleciților. La fel trebuie distins între antisemitismul de salon evidențiat de Hannah Arendt, de cel eliminatoriu, cum l-a denumit cartea politologului și istoricului american Daniel J. Goldhagen în ”Executanții voluntari ai lui Hitler”, defectuos tradusă: ”Călăii dispuși ai lui Hitler”. 

Cu un tată supraviețuitor al Holocaustului, Goldhagen se întreba, reducționist, în anii 90: Cum de a fost posibil Holocaustul? Și de ce a avut loc tocmai în Germania? Rezumându-i tezele just, istoricul german Volker Ullrich reliefa că asasinii au ucis în Shoa voluntar și au omorît cu plăcere, în baza unei forme de antisemitism ”eliminatoriu” specifice unei societăți germane saturate, din secolul al XIX-lea, de acest tip de ostilitate față de evrei. Atât de saturate, încît evacuarea israeliților din cetate a devenit, inclusiv până la exterminare, un soi de ”proiect național” german. 

Rinocerizarea

Pogromul de la Iași, măcelul de la Odessa și din Transnistria, precum și complicitatea la Holocaust a  multor est-europeni, a croaților lui Ante Pavelici, a Ungariei Crucilor cu Săgeți, a SS-iștilor ucrainieni, dovedește că exterminatorii germani și-au găsit din plin complici voluntari mai pretutindeni pe Bătrânul Continent. Din acest unghi, creștinismul Europei are o mare problemă. Cum are azi islamismul în Orient și aiurea. E edificatoare lectura unor Zigu Ornea despre ”Anii 30. Extrema dreaptă românească”, a excelentelor texte ale regretatului Leon Volovici, ori revizitarea disputei enorme iscate de cărțile lui Mihail Sebastian, ”De 2000 de ani” și ”Cum am devenit huligan”, cu tot cu infama prefață la cea dintâi, semnată de Nae Ionescu. Lor li se adaugă chintesența informațiilor conținute în literatura diaristică a timpului, de pildă în edificatoarele jurnale ale unor Sebastian și Emil Dorian. 

Aflăm că și societatea românească era doldora de antisemitism virulent la nivelul ei înalt și în toate straturile ei, de la boieri ca prinții Sturdza, cu ura lor iudeofobă magistral descrisă de Malaparte, la patroni de ziare și profesori de filosofie ca Nae Ionescu, de la colonei la caporali, de la ingineri la muncitori, de la funcționari mărunți la țărani și de la ierarhi la hoți și vagabonzi. 

Nu altfel erau făptașii pogromului din Iași: de la vlădică la opincă, de la general la ceferist, de la oameni de regulă cât se poate de normali, la bestia sadică și fanatică. Puțini ar fi devenit, în mod normal, asasini în serie. Ucigașii erau oameni normali. Veneau seara acasă și-și beau liniștiți berica. Își îmbrățișau nevestele și copiii, jucau table, își iubeau câinii, ascultau la radio muzică clasică, sau populară. Nu altfel erau asasinii nemți ai batalionului de poliție 101, care au împușcat în masă, în Polonia, cel puțin 38.000 de evrei după izbucnirea războiului, sau inșii recrutați în ”Einsatzgruppen”. Ori SS-iști din garda și rezerva de îngeri ai morții ale lagărelor de concentrare și exterminare. 

Nu e clar însă deloc că s-ar putea conchide, pe baza normalității și banalității acestor inși, deloc monstruoși în civilie și viața lor particulară, că antisemitismul genocidal care-i anima era banal și normal în mentalul întregii societăți. Dar generalizarea lui Goldhagen nu e total abuzivă decât dacă nu se ține cont de faptul că în țări ca Germania și România popoarele au permis nu doar accesul, ci și menținerea la putere a unor inși care să le dea mână liberă asasinilor. E cert că nici societatea germană și, după alungarea regelui Carol al II-lea, nici cea românească n-au izbutit să împiedice ascensiunea liderilor care au transformat genocidul antievreiesc în proiect național, unul atât de important încât regimul nazist l-a continuat chiar și în faza finală, de rapid declin, a războiului. 

În România, evidența pierderii războiului a determinat o voltă în gândirea antonesciană și oprirea genocidului în ideea, rațională, că trebuie căutate alternative de salvare prin concesii și dialog cu inamicul real, sau doar perceput ca dușman, cum fuseseră evreii. Germania nu și-a schimbat cursul. 

Dimpotrivă. Alimentarea cu evrei a cuptoarelor a continuat până în buza capitulării în fața lui Stalin, când puținele forțe germane restante ar fi avut nevoie ca de aer, pe front și în tranșee, de trenurile transportând nu arme, provizii și soldați, ci deportați spre lagărele de exterminare și de SS-iștii care, corupți, se căpătuiseră păzind prizonieri de conștiință. Regimului hitlerist puțin i-a păsat. A dispus, în răspăr cu interesul vital al apărării naționale, perpetuarea proiectului genocidal. 

În final, Hitler a vrut să vadă pedepsit poporul german, în opinia lui nevrednic de ”mărețul” său proiect național. A vrut clar să-l dea pe mâna lui Stalin și a ucigașilor și violatorilor învingătoarei Armate Roșii. Așa reiese din testamentul său, din apropo-urile lui, din ofensiva finală din Ardeni.

Deicidul din genocid

Există, cred, o singură explicație rațională pentru un comportament atât de bizar și, aparent, aberant. O furnizează indirect un pasaj din "Kaputt", de Malaparte, relatând istoria unui prizonier de război sovietic, comunist, prins și închis de finlandezi, care cere în celulă să se confeseze unui preot, pentru ca la a doua întrevedere cu piosul și prietenosul pastor să-l înjunghie, pentru că îi ”tulburase conștiința”. Un personaj al cărții conchide: a încercat ”să-l ucidă pe D-zeu în pastor”...

Ce-i deranjează deci pe antisemiți la evrei într-atât, încît să nu se dea în lături de la genocid, ori, măcar, de la a-l revendica? Nu e nici prezumtiva lor bogăție, presupusa deșteptăciune, concurența lor, sau nasul lor ”coroiat”. Erich Fromm vorbește în lucrarea sa de doctorat, intitulată ”Sociologia iudaismului diasporean” despre ”caracterul antidogmatic al legii evreiești”, al cărei conținut e eminante ”religios”. E, totodată, orientată astfel, încât să asigure prin ”să nu ucizi”, viață, prin ”să nu furi” și ”să nu depui mărturie mincinoasă” justiție și drepturi, de pildă la proprietate, sau de-a spune nu, deci, potrivit lui Isaia Berlin, libertatea, inclusiv și, nu în ultimul rând, libertatea interioară. 

Cum să accepte fanatismul totalitar o atare libertate? Asemenea drepturi? Dar un D-zeu care le instituie și poruncește, care solicită imperativ iubirea de aproape, răspunderea individuală?

Comandamentele unui astfel de Creator construiesc conștiință, întemeiază etică, elaborează principii, procură libertate, dau demnitate, reducând la absurd fundamentalismul religios, tiraniile totalitare și ideologiile lor, ca religii-surogat. Dacă n-a murit, cum a decretat Nietzsche, trebuie urgent eliminat. Cum însă e invizibil și prea greu de localizat, dușmanii Lui atacă în haită, ori de cîte ori se ivește un lup alfa în stare să-i conducă la măcel genocidal, poporul care, vizibil, Îl poartă. Ținta devine poporul Său ales. Și nu contează în context pentru extremiști dacă omoară evrei religioși sau atei. Popor să fie. De omorît, să fie. Cu stat, sau fără stat: evrei, să fie. Israeliți să fie.

Iată cum mai trebuie înțeleasă, între altele, întrebarea tulburătoare a psalmistului pe care o vor fi articulat-o evrei rugându-se în proximitatea cuptoarelor, a plutoanelor de execuție, în trenurile morții. Cel parcă absent din scena nenorocirilor abătute asupra credincioșilor Săi, chestionat (Ps 79) antenționat, rugat și implorat: ”De ce să-ntrebe națiunile, ayeh Elokeihem, unde-i D-zeul lor?”   

Căderile în totalitarisme prezente și viitoare

Și azi? Și azi se cade în barbarie la popoare cumsecade. Încetul cu încetul. Și-au asumat germanii trecutul nazist salutar, exemplar și cu asupra de măsură? Desigur. Dar cu măsură ar fi fost mai bine. A crede că după Hitler războiul trebuie proscris e frumos, dar eronat. Trebuie proscris războiul de agresiune, crima în masă, crima împotriva umanității, dar nu războiul drept, de apărare.

Cataclismele se pregătesc în numele unor idealuri înalte. De pildă, a așa-zisei ”justiții” sociale, ori a drepturilor omului, care se amplifică într-atât, încât să nu mai rămână din ele nimic. Antisemitismul clasic s-a îmbogățit între timp cu varianta lui antisionistă, politicile identitare, cu ideologia woke, rasismul nazist cu rasismul BLM, războiul de clasă al doctrinarilor marxiști cu lupta ideologilor corectitudinii politice contra ofensei perpetue, iar cenzura totalitară cu anulări ”progresiste” ale culturii și culturi ale anulării.

Mecanismele par riguros identice. Ori similare. Pe vremuri, studenții antisemiți din România îi dădeau afară, din aulele Universităților, pe colegii lor evrei, care nu se potriveau, etnic și religios, idealului statului ortodox, etnocentric și țărănesc, paseist, impulsiv, sălbatic, proiectat în diverse variante de sămănătoriști, de Nae Ionescu, de cuziști și legionari, sau de grupări înrudite. 

Azi, în unele facultăți americane, e vai de capul studenților sau profesorilor conservatori. Sau evrei. Sunt înjurați și excluși în numele incluziunii, ca ”sioniști”. Cenzorii operează necruțător pe Twitter. Copiii care au postat pe rețele vreun mesaj descreierat la vârste fragede își pot lua gândul de la admiterea în Universități de top gen Ivy Leage și nu sunt iertați nici după ani. În ”Cuvântul”, reapărut în 1938 înainte de a fi din nou cenzurat, era înfierat, din cauza iudaismului său, ”pseudosavantul Freud”. Iar grupurile studenților creștini, antisemiți, protestau vehement dacă Asociația Criterion organiza colocvii pe tema părintelui psihanalizei.

Azi, sub presiunea extremei stângi dominînd campusurile sunt revocate invitațiile remise unor conferențiari conservatori, de parcă primul amendament al Constituției SUA, garantând libertatea de exprimare și de opinie, n-ar fi decât un moft. Politicile identitare și sistemul victimizării fac ravagii.     

Democrația și drepturile tuturor, sau ale minorităților, se invalidează ori se erodează în numele drepturilor minorităților și ale drepturilor omului, animalelor, naturii și globului. Se întoarce cu ani de zile ceasul drepturilor femeilor, care se trezesc discriminate spre a li se acorda privilegii unor femei nebiologice. Li se ciuntesc multora libertățile, în interesul fals al ”protejării” unor inși tutelați în numele culorii pielii lor. La fel, se calcă în picioare prevederile dreptului internațional spre a se demoniza sistematic, de pildă în Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU, un stat democratic, ca Israelul, prefăcut prin agitprop în paria al națiunilor pentru a se promova agenda progresistă a celor pentru care orice stat național a devenit o oroare și a se facilita pregătirea unui viitor deicid, bine camuflat ca genocid. Sau ca ”militantism” justificat și ca ”eliberare a Palestinei de la râu la mare”. 

În răstimp, se iartă crime cu arme de distrugere în masă, ca ale Rusiei lui Putin, genocidul uigurilor, lichidarea democrației în Hong-Kong și amenințarea Taiwanului, comise de regimul chinez. 

Sunt pesimist? Defel. E vădit că invidia, resentimentul și fanatismul extremist și nihilist nu se vor termina. Dar se vor găsi mereu oameni cu frica lui D-zeu care, pregătiți să lupte pentru libertate, adevăr și dreptate, să se ridice curajos și inteligent în contra nelegiuirilor timpurilor noastre. Și se vor găsi și rebeli încărcați de omenie, care să nu vrea să fie omul nou, salvaționist și obedient, preferând să-și riște existența în lupta pentru supraviețuirea sufletului lor, a omului vechi și a civilizației lui. E important să-i confrunte lucizi, încrezători și uniți pe adesea lașii asasini liberticizi.