80 de ani de la pogromul din Iași: În trenuri

Acest articol este partea a doua a eseului semnat de Petre M. Iancu. Citiți prima parte aici.

Ce s-a întîmplat în aceste trenuri, cum în zilele parcursului lor aberant spre Podul Iloaiei sau Călărași trecând prin Pașcani, Tîrgul Frumos și Roman au murit părinții și copiii lor de sete, cum au înnebunit atîția, cum și-au băut urina sau sîngele curgînd din răni pentru că, dacă încercau la unele opriri să bea din băltoace, erau împușcați pe loc, știm ori ni se pare că știm. Dar numai într-o oarecare măsură. Și numai dacă vrem să știm.

De pildă din lectura Cărții Negre a lui Matatias Carp. De pildă de la martorii oculari, autohtoni sau străini, evrei sau creștini, cu darul de a se articula, de a lua distanță de bestii, de a gândi autonom și de a acționa omenește, ca scriitorul germano-italian Curzio Malaparte.

În căutarea gazdei evreiești a prietenului său, consulul Romei la Iași, Malaparte povestește că luaseră urmele trenului deplasându-se spre Podul Iloaiei, unde italienii obținuseră deschiderea ușilor ferecate ale vagoanelor. Atunci asistase la o ”bătălie a morților cu viii”, prietenul său fiind îngropat de viu de masa de cadavre căzînd, la deschiderea ușilor, din tren. Fuseseră extrem de fericiți să găsească, lângă mama sa moartă, un bebeluș care mai respira.

”Kaput”, cartea izvorâtă din corespondențele de război ale lui Malaparte, descrie verosimil, din perspectiva ziaristului și ofițerului șocat și oripilat la culme, și alte scene cheie ale pogromului din Iași. Părțile ei poartă denumiri de animale: ”Caii”, ”Șoarecii”, ”Câinii”, ”Păsările”, ”Renii”, ”Muștele”. E o carte-document despre adevărata față a celui de-al Doilea Război Mondial și, mai ales, a campaniei de exterminări din răsărit, un volum prea rar publicat și aproape la fel de rar citit, mult vituperat, vitregit, cenzurat și anulat de naziști, legionari și comuniști.

Nici progresiștii, neo-marxiștii și ideologii corectitudinii politice n-au cum să guste literatură adevărată grație verosimilității, mai mult decât detaliilor ei: e vorba de o literatură neînregimentată, libertară, anti-nihilistă, antitotalitară, a unui intelectual care, după o scurtă rătăcire în fascism și încarcerarea lui de către regimul Mussolini, precum și după crize de oportunism, s-a autodezrinocerizat. Ca autentic cărturar, scrie nu doar bine, ci cu suflet, într-un limbaj normal, ne-orwellian, de om vechi, nu nou, din perspectivă de european, nu de barbar.

Informații pertinente și impertinente

Mai putem ști ce s-a întâmplat din varii alte surse. De pildă din documentele și arhivele militare și civile, din procesele criminalilor prelucrate de istorici precum Raul Hilberg și, mai ales, Jean Ancel, din cărți ca a lui Marius Mircu și chiar din volumele mincinoase ale istoriografiei comuniste.

Impertinenții ei autori și-au irosit timpul și energia în dictatura proletariatului și în național-comunism mințind din greu, plastografiind, falsificând. Au încercat, în măsura în care le admiteau, să minimalizeze sistematic numărul victimelor și delictelor românești, spre a atribui aproape integral pogromul și alte crime în masă antievreiești fie exclusiv naziștilor și trupelor germane, fie și complicității unor țări și neamuri străine. De pildă Ungariei horthyste. Sau altor aliați ai lui Hitler.

Oricui, numai unor români nu. Or, sunt multiple mărturii, rapoarte militare, documente și fotografii care probează clar jaful, tortura și asasinatele în masă comise de autohtoni în cartierele ieșene Tătărași, Păcurari, Sărărie, Nicolina, ca și la chestură, pe străzi ca Socola, Stefan cel Mare, Brătianu, Xenopol, Stroescu, atîtea altele, pe câmpul Aviației, pe malul Bahluiului ori asupra victimelor trenurilor morții.

În ”Holocaustul în România”, actualul ambasador român în Israel, Radu Ioanid, fost cercetător la Muzeul Holocaustului din Washington, se folosește de abundența de probe adunate în capitala SUA spre a evidenția între altele raportul nr. 23621 din 29 iunie 41, înaintat de inspectoratul regional de poliție Iași Direcției generale a Poliției din București.

Marii făptași

Potrivit raportului, la 28 iunie, dupa ora 10 seara, la Chestură au sosit comandantul Garnizoanei, colonelul C. Lupu, pretorul Armatei a II-a, col. Gh. Barozzi, inspectorul de jandarmi, col. Gh. Bădescu, inspectorul de poliție Emil Giosanu și pretorul Diviziei 14, maiorul Scriban. Atunci s-a hotărât ”ridicarea suspecților” și ”ducerea lor la Chestură”. Nu erau nemți printre aceste căpetenii. Nici între jandarmii sublocotenentului Triandaf și a subofițerului Anastase Bratu, care au patronat masacrul din trenul morții cu destinația Călărași, deci și asasinarea unchiului meu Leon și a fiului său de 16 ani, Camil, a cărui mamă avea, rămasă fără familie, să se sinucidă după alte 6 luni.

Au fost nemți printre criminali, dar nu la șefia statului român, condus de generalul Ion Antonescu, sau în ministerul lui Mihai Antonescu, care, potrivit lui Radu Ioanid, au ordonat la 28 și 29 iunie ”evacuarea totală, cu femei și copii”, a populației evreiești din Iași. Nu erau nemți nici între legionari și în Secția a II-a Marelui Cartier General ori în SSI. Care, potrivit aceluiași Radu Ioanid, a pregătit masacrul de la Iași și, potrivit unor mărturii credibile, a participat prin echipe conduse de Florin-Becescu Grigorescu, Grigore Petrovici și Gheorghe Balotescu ori de fratele șefului serviciului secret, Eugen Cristescu, la măcelul propriu-zis. Și nici la prefectura lui Dumitru Captaru, care a executat ordinul ”evacuării evreilor” cu trenul ori printre subalternii chestorului poliției ieșene, Chirilovici. Și nici gen. Ioanițiu, șeful Marelui Cartier General, care a ordonat executarea ”evreilor comuniști” la Iași, nu era neamț.

Români și nemți drepți. Români eroi. Români martiri

Rolul ofițerilor germani în crimele comise atunci nu trebuie minimalizat, desigur. Relatări credibile, ca a gen. Leoveanu, relevă că, la ”chestură, germanii protestaseră vehement atunci când ofițeri români de poliție eliberaseră pe evreii trecuți de 60 de ani, ca și pe femei și copii, arestând pe o parte dintre cei lăsați liberi. Dar n-au fost între cei prezenți la fața locului doar români omenoși.

Unii și-au riscat viața ca să salveze evrei. Fără să-și asume pericole de aceeași anvergură și-au păstrat omenia și unii ofițeri germani, cum mi-a mărturisit mie personal, într-un interviu, Mia Albala, fetiță pe atunci, salvată, dimpreună cu sora ei Lidia, și ea o copilă, de un maior german încartiruit în casa lor.

Ca ele, au mai fost copii salvați de oameni buni. De militari sau civili. Și au supraviețuit urgiei între alții evrei de toate vârstele, scăpați de eroine ca Viorica Agarici, șefa Crucii Roșii de la Roman, care a pretins și a obținut de la autorități dreptul de a le da condamnaților care supraviețuiseră supliciului din trenul spre Călărași să se spele, să bea apă și să mănînce. Iar morții să li se îngroape.

Datorită ei au supraviețuit în acest tren aproximativ 1000 de oameni din cei 2.530 siliți să se îmbarce ca vitele în vagoanele morții la Iași. În orașul prefăcut în scenă de sângeros pogrom, alți români s-au interpus ca în Biblie marele preot Aron, între îngerii exterminatori și victimele lor.

Unii și-au pătit cu viața omenia. Între acești români, creștini, omorâți pentru că au luat apărarea unor evrei amenințați, ”Documentele privind soarta evreimii române în timpul Holocaustului”, carte editată de israelianul de origine română, Jean Ancel, îl menționează pe preotul ortodox Răzmeriță. Ar fi vrut să scape de la moarte evrei pe strada Sărărie. Gloanțele l-au răpus și pe inginerul Naum. L-a împușcat mortal un ofițer român pentru că intervenise pe strada Păcurari în favoarea unui evreu ce urma să fie asasinat, dar nu înainte ca dezlănțuitul ofițer asasin să-l insulte furibund pe martirul românilor: ”mori, câine, împreună cu ji...anul pe care-l aperi”.

Și ceilalți? Unde au fost vecinii cumsecade? Și de ce n-au fost?

Holocaustul cade în răspunderea unor popoare civilizate. Chiar dacă nu se poatre atribui o culpă colectivă, există o răspundere a națiunilor, a statelor și autorităților politice, militare și religioase care au permis alunecarea în cataclism, nu l-au împiedicat sau au participat activ la producerea lui.

Cum a devenit posibil? Unde au greșit germanii, popor occidental care trecuse prin iluminism, cînd s-au prăbușit în bezna obsesiilor unei teorii a conspirației antisemite și a unui regim totalitar, hotărît să extermine o rasă și-un popor, să cucerească ”spațiu vital” și să înrobească o lume întreagă?

”Vreau să înțeleg”, vorba Hannei Arendt, descriind într-un interviu cu Günter Gaus motorul interior al teroticienei regimurilor totalitare, ar trebui, dacă vrem să ne salvăm de noi orori similare, să ne fie tuturor o dorință fierbinte. Dar nu e de-ajuns să vrem. Și va trebui să și acționăm. Dar cum?

Cum să intrăm în acțiune fără să cădem în noi salvaționisme, conspiraționisme și utopii numai bune să prefațeze un nou extremism și o nouă ideologie a urii fanatice și a exterminării, dacă n-am înțeles pe deplin ce s-a întâmplat între 1933 și 1945?

La începutul anilor 90, după o jumătate de veac de studii și cercetări, Gunnar Heinsohn decela, în ”De ce Auschwitz?”, nu mai puțin de 42 de teorii mai cunoscute despre mobilul Holocaustului. De-atunci s-au înmiit.

Ceea ce nu contribuie defel la înțelegerea lesnicioasă a lui ”de ce”. Trebuie deci mers la esențe. În ”Cel de-al Treilea Reich și Evreii”, Saul Friedländer o face, descriind, cum s-a spus, ”o triadă clasică a violenței: făptașii și obsesiile lor, victimele și disperarea lor, majoritatea tăcută a spectatorilor, cu pofta și teama lor de grozăvii și cu prea puțini salvatori”.

Deosebit de importantă pare a fi analiza comprehensivă a motivațiilor și dinamicii din interiorul acestei triade.

Dacă vrem să știm de ce, alături de alte mase uriașe de evrei, a ajuns să fie asasinat sălbatic, la Iași, în iunie 1941, un tânăr de 20 de ani ca Marcel Raufman, fratele bunicii, un ziarist la început de drum care nu făcuse rău nici unei muște, e important, dar nu ajunge să știm ce era în sufletul ”câinelui roșu” cum fusese poreclit patronul acestui pogrom, Ion Antonescu. Sau în al stăpînului și aliatului său și mai câinos, Hitler, ori în al legionarilor, fanatici, derbedei, bătăuși și asasini, de care pe francofilul și anglofilul general nu-l lega decât un delirant antisemitism, ortodoxismul, vanitatea, un naționalism strident, dar ipocrit, trufia și un amplu dispreț față de drepturi individuale.

În creierul făptașilor

Făptașii n-au fost monștri, au avut și realizări incontestabile, nu doar defecte cumplite. Și n-ar fi putut seduce fără acordul sedușilor, cum mai vor să acrediteze mulți, întru evitarea confruntării oneste cu o realitate dureroasă și prea puțin măgulitoare pentru taberele implicate în Holocaust.

Unele dintre cele mai sagace observații privind personalitățile marilor asasini, ale complicilor lor și sursa slăbiciunilor popoarelor pe care le-au condus spre dezastru aparțin autorilor timpurii și martorilor oculari ai Holocaustului, precum și unor istorici capabili de o viziune sintetică. Prea puține discută din păcate adecvat și suficient și rolul, în genere pasiv, al victimelor.

În ”Anmerkungen zu Hitler”, Sebastian Haffner evidențiază antisemitismul - unul în opinia sa eliminatoriu, de tip ”est-european”, care l-ar fi contaminat la Viena, prin contact cu imigranți evrei - ca trăsătură definitorie primară și piatră unghiulară a personalității dictatorului nazist.

În maladia antisemitismului, una care nu scutește de contaminare nicio ideologie totalitară și pe niciunul din fanaticii ei adepți, indiferent dacă e vorba de nazism, comunism sau islamism, confuza și rudimentara gândire politică a lui Hitler s-a întâlnit cu mare parte din cea a ciracilor și aliaților săi. Cu care mai împărtășea idei colectiviste și identitariste, ultranaționaliste, rasiste, socialiste.

Dar cum de s-a admis în civilizata Europă modernă, creștină și postiluministă, ispita aderării la primitivismul lor și la un parcurs care a sfârșit în barbarie, în sadism criminal și genocid?

În inima unui neam prea lesne sedus

Doi fini cunoscători ai psihologiei poporului german, Curzio Malaparte și Eugen Kogon, cel din urmă autorul uneia dintre cele mai bune cărți despre ”Statul SS-ist”, o radiografie a sistemului concentraționar nazist, și-au conceput și scris cărțile importante în timpul războiului sau imediat după ce a luat sfîrșit. Merită să li se dea cuvîntul.

Malaparte consideră, nu fără oarecare temei, într-o discuție purtată, potrivit lui, cu psihiatrul și scriitorul suedez Axel Munthe, că ”poporul german e bolnav...de frică”. Ferocitatea lor s-ar explica pentru că s-ar teme, dar ”nu de moarte. Nici măcar nu se tem să sufere... În schimb se tem de orice e viu...în afara lor, se tem și de orice este altfel decît ei. Cel mai mult se tem de ființele slabe, neajutorate, de bolnavi, femei sau copii. Le e frică de bătrâni...Omoară (deci) neputincioși, spânzură evrei de copaci în piețe, îi ard de vii în casele lor, ca pe șoareci, împușcă țărani și lucrători în ogrăzile colhozurilor și ale fabricilor...I-am văzut râzând, mâncând, dormind la umbra cadavrelor ce se legănau în crengile copacilor”.

În mod evident, generalizarea e sau pare abuzivă. Dar există o doză de chinuitor adevăr în crunta descriere. Cum există o doză de adevăr în aserțiunile supraviețuitorului lagărului de concentrare de la Buchenwald, Eugen Kogon.

Potrivit lui, ”germanii sunt un popor al posibilităților, nu al faptelor. Rătăcesc în împărăția fanteziei, a planurilor inepuizabile, a sentimentelor și visurilor, văzând în orice concretizare o prejudiciere a Înaltului, a marilor idealuri”. Cad ușor, ”din preaplinul credinței, în doctrine aberante și se leagă la fel de ușor de realități inclusiv străine de ei, cărora li se supun raționalizând resemnați în nădejdea obstinată că vor avea în fine succes politic, ca alte popoare”, mai scrie Kogon.

Care mai observă că protestantismul german a întărit această tendință, întrucât a disociat conștiința de răul, aparent necesar, al imoralei puteri politice, limitînd-o pe prima la sfera religios-bisericească, în timp ce i s-a părut bună o autoritate cît mai mare asupra celei din urmă.

S-a dat deci, spre a parafraza evangheliile, cezarului ce nu era de fapt al cezarului, stimulându-se consistent absolutismul în Germania. Dar în România formelor fără fond, a influenței apusene, a dregătorilor lași ori corupți, a cărturarilor rinocerizați și a unei biserici parțial complice? Dar în restul nihilist și atomizat al unei Europe în accelerat declin? Și ce-ar fi de făcut pe viitor?

Citiți mâine partea a treia și ultima a acestui eseu.