O afacere de culise

E o victorie neașteptată pentru Angela Merkel. Au trecut în jur de 50 de ani de când n-a mai fost un german la conducerea Comisiei Europene şi Ursula von der Leyen, care face parte din familia partidelor conservatoare, ar fi prima femeie în această funcție. Dacă propunerea ar fi venit din partea cancelarei, obiectivul nu ar fi fost, probabil, atins. Dar după ce toate alternativele au eșuat, șefii de stat şi de guvern ai UE au fost ușurați că au reușit să cadă de acord în privința unui candidat acceptabil. Președintele Franței, Emmanuel Macron, a fost cel care i-a venit în ajutor Angelei Merkel și a adus în discuție numele Ursulei von der Leyen. Rezultatul acesta a fost însă un eșec pentru Parlamentul European cu candidații săi de vârf. 

Mai scindați decât oricând 

La acest summit UE a lipsit orice disponibilitate pentru compromis, în special din cauza Grupului de la Visegrad (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia). Aceste state au făcut tot posibilul pentru a împiedica o victorie a candidatului social-democrat Frans Timmermans. În calitate de comisar european, el a pus mai mult accent pe statul de drept decât le-ar fi plăcut celor din Grupul de la Visegrad și a pornit demersuri concrete pentru a combate derapajele din acest domeniu. Pentru naționaliștii de la Budapesta și Varșovia, atitudinea sa intransigentă e de neiertat. Ei au fost sprijiniți de guvernul populist de la Roma. Această constelație nouă va genera multe conflicte în UE pe viitor. 

Ne-am putea înfuria că un democrat onest ca Timmermans a pierdut din cauza opoziției lui Orban și a partidului polonez PiS. Dar șefii de stat şi de guvern ai UE nu au vrut să forțeze o decizie cu care nu ar fi fost de acord mai multe state mari, după cum a arătat și Merkel - cu toate că ar fi fost posibilă, la limită, din punct de vedere numeric. 

Discuțiile contradictorii de mai multe zile au indicat la ce ne putem aștepta în anii următori. Se va ajunge la mai multe certuri, UE va fi mai scindată. Unele state est-europene vor o politică fundamental diferită, fiind împotriva modelului democrației liberale ca bază comună și a continuării politicii de integrare a UE. Acum s-au adunat suficiente elemente perturbatoare pentru a submina și a pune sub semnul întrebării, din nou, procedurile și deciziile din Uniunea Europeană. 

Eșecul candidatului conservator Manfred Weber se datorează însă în mare măsură președintelui Franței, care indicase deja mai devreme că, din perspectiva lui, politicianul german nu dispune de suficientă experiență și nu are destulă greutate la nivel european. Macron i-a adus pe spanioli și pe scandinavi de partea sa, cu scopul de a pune capăt conducerii conservatoare a Comisiei Europene după 15 ani. Nu și-a atins ţelul, dar măcar s-a arătat dispus să accepte un compromis și a fost de acord cu ministrul german al apărării, Ursula von der Leyen, o conservatoare din Uniunea Creștin-Democrată. 

Candidata liberală, Margrethe Vestager, din Danemarca, foarte respectată în calitate de comisar european, s-a lovit de opoziția italienilor, pe care îi deranjase în trecut într-o problemă privind sistemul bancar. Se vede că lupta pentru posturile cheie de la Bruxelles depinde și de acțiuni individuale de răzbunare. Acest lucru reflectă caracterul guvernului italian și a distrus ultima șansă ca unul dintre candidații de vârf să ajungă la conducerea Comisiei Europene. 

Atenție mare la alegerea candidaților! 

Pentru Parlamentul European, întregul spectacol e un dezastru. Alegerea președintelui Comisiei Europene ar fi trebuit să fie mai democrată și mai ușor de înțeles pentru cetățeni. Actuala procedură e un fel de cârjă, din moment ce un candidat din alt stat european nu le spune prea multe alegătorilor care au votat la europarlamentare pe baza unor liste naționale. Dar ar fi fost măcar un prim pas. 

Cancelara conservatoare Angela Merkel a încercat să salveze situația, poziționându-se întâi de partea social-democraților. Dar după ce au eșuat toți candidații de vârf ai Parlamentului European, n-a rămas decât soluția unui candidat surpriză. Problema e slăbiciunea instituțională a parlamentului. PE nu decide asupra celui mai important post din UE, cel al președintelui Comisiei Europene. Guvernele pot să nominalizeze un candidat, iar parlamentarii îl supun la vot. Așadar, ambele părți trebuie să cadă de acord. 

Lecția care se poate învăța din acest dezastru e: Atenție mare la alegerea candidaților! Manfred Weber a fost un candidat slab, pentru că îi lipsește experiența guvernamentală. Familia politică a conservatorilor ar fi avut alte opțiuni, decizia a fost însă luată pe baza disciplinei de partid și a unei solidarități mai vechi. Dar aceste motive nu sunt de ajuns, partidele ar trebui să chibzuiască mai bine, intuind cine ar putea obține majoritatea. Acest principiu se aplică și în propriile rânduri. Formaţiunile nu au reușit să ajungă la o majoritate clară pentru candidatul lor nici măcar în propriile rânduri. Din acest motiv, lor le revine o parte din vina pentru greșeala care i-a dăunat grav democratizării politicii europene.