UE cu patru moase. Toate proeuropene

Despre Uniunea Europeana cu patru moase proeuropene (care o iubesc care mai de care mai mult, dar fiecare in felul sau), nu stim pana acum decat ca este blocata de mai bine de o luna intr-o lupta pentru putere, suprematie si functii din care nu se intrevede deocamdata iesirea.

Popularii, social-democratii, liberalii si verzii sunt cele patru onorabile familii politice proeuropene care ne-au facut bucuria, in luna mai, de a aduna peste doua treimi din voturile europenilor, aratand clar vointa cetatenilor de a-si apara Uniunea. Pana aici, adica in ceea ce a depins de alegatori, totul a fost bine. Formarea unei majoritati proeuropene in Parlamentul European nu parea, teoretic, o problema prea grea, chiar daca popularii si socialistii, care asigurasera timp de 40 de ani majoritatea impreuna, au scazut sub minimul necesar de 376 de mandate, avand in total doar 333 (180 popularii + 153 socialistii), deschizand astfel calea pentru o coalitie formata din trei sau chiar patru grupuri politice.

Lucrurile se dovedesc insa, in actualul context al fragmentarii politice excesive, mult mai dificile decat s-au asteptat multi. Liberalii (reinventati ca Renew Europe dupa intrarea partidului lui Macron, "Republica in mars", si a USR-PLUS), cu 106 mandate, si Verzii, care au crescut spectaculos de la 52 la 73 de mandate, au devenit piese indispendabile ale noului puzzle de putere de la Bruxelles. Dar axele fragmentarii politice nu sunt numai ideologice, ci si identitare, nationale, regionale si chiar legate de afinitati si idiosincrazii personale.

Pe de alta parte, observam ca sistemul politic al UE preia inevitabil dificultatile si vulnerabilitatile tot mai mari ale sistemelor parlamentare nationale, reflectand esenta proceselor de schimbare politica din interiorul democratiilor membre ale Uniunii. Formarea majoritatii parlamentare necesara guvernarii a devenit aproape peste tot o problema, in contextul fragmentarii politice excesive, fapt constatat in perioadele de cateva luni necesare pentru negocierea postelectorala a coalitiilor in Germania, Olanda, Italia, Suedia, Cehia, Republica Moldova etc.

Anticipez, intre paranteze, ca si Romania se va confrunta cat se poate de dureros cu dificultatea formarii unei majoritati parlamentare coerente si functionale, dupa alegerile generale din decembrie 2020, desi votul anti-PSD va fi coplesitor.

Tendinta de scadere a partidelor mari, traditionale, si de ridicare a unor formatiuni emergente a fost observata in ultimii ani aproape peste tot in Europa, din Germania, Franta, Marea Britanie, Suedia pana in Spania, Italia si Austria, ca semn al vointei de schimbare politica. Noua generatie politica isi vrea noul tip de lideri, noul tip de comunicare si de (presupuse) solutii, in timp ce vechea generatie politica nu este inca dispusa sa plece. Asa se face ca in prezent se suprapun partidele vechi cu cele noi, chiar si de aceeasi parte a baricadei politice, in acest caz de partea optiunii proeuropene.

Ceea ce nu este neaparat rau, ca pluralism al generatiilor si stilurilor. Problematica devine insa situatia in care cele patru familii politice proeuropene si liderii acestora, cu sensibilitati si orgolii deloc de neglijat, se blocheaza reciproc si nu gasesc drumul spre solutia unei majoritati care sa guverneze coerent si eficient Uniunea in urmatorii cinci ani. In ochii opiniei publice, dezbinarea liderilor si factiunilor aflate de partea pro-UE nu face decat sa sufle vant in panzele platformelor populismului nationalist, care arata astfel cu degetul spre "ciolaniada" pro-europeana si jocurile interminabile de culise ale Bruxellesului.

Daca pana acum eram obisnuiti sa asociem amenintarile la adresa viitorului UE doar cu politicienii si platformele care tin de ideologia populismului nationalist si iliberal, iata ca lupta pentru putere si concurenta acerba a celor patru factiuni proeuropene ne prezinta realitatea politica intr-o alta lumina. Intrebarea esentiala care se pune acum este: pot (si) proeuropenii sa distruga Uniunea Europeana? Desigur, perspectiva ar fi fara voia lor si doar din dragoste fata de Uniune, pentru ca nu punem la indoiala bunele intentii ale celor patru partide proeuropene...

Principiul Spitzenkandidaten, de a stabili inainte de alegeri si a anunta public cine sunt candidatii fiecarei familii politice europene pentru functia de presedinte al Comisiei Europene, nu a fost, in sine, o idee rea. Sugera apropierea de esenta alegerilor nationale din marile democratii parlamentare, in care prin votarea unui anumit partid cetatenii voteaza (indirect) viitorul premier. Anuntand candidatii propusi de marile grupuri politice, se dadea practic posibilitatea alegatorilor de a vota in cunostinta de cauza, pentru a evita vechea problema a UE, aceea de a scoate "iepuri din palarie", adica lideri ai institutiilor europene pe care nimeni nu i-a votat. Principiul "candidatului de frunte" a functionat in 2014.

Necazul a fost insa ca, de data aceasta, in jurul germanului Manfred Weber nu s-a putut crea o majoritate. Motivele nu mai are rost sa le discutam aici. Oricum Weber nu a fost nici cel mai bun, dar nici cel mai slab candidat pentru sefia executivului european din istoria blocului comunitar.

A cazut insa pe ghinionul ca presedintele Frantei sa nu agreeze principiul Spitzenkandidaten, nefacand parte din partidele europene cu sanse la victorie in alegeri. Macron, in special, dar si alti cativa lideri din celelalte grupuri, nu au fost de acord sa il sustina pe candidatul CDU la presedintia Comisiei Europene, desi PPE este partidul european castigator al scrutinului din mai. Aici s-au produs, de fapt, mai multe rupturi.

Prima falie este clivajul franco-german. Relatiile politice Paris-Berlin nu mai sunt in prezent la cotele istorice maxime de acum cativa ani. In pofida semnarii Tratatului de la Aachen, au aparut reticente si asperitati, din tot felul de motive, care tin de ambitia si personalitatea diferita a liderilor (unul impetuos si flamboiant, celalalt moderat si precaut) dar mai ales de viziunile si interesele diferite ale celor doua mari puteri vest-europene asupra viitorului UE. Diferentele pot parea de nuanta, dar iata ca nuantele pot uneori bloca functionarea intregului mecanism.

A doua falie este cea ideologica. A fi pro-european nu mai este demult o optiune si o viziune suficienta, unificatoare. Adeptii factiunilor proeuropene se definesc mai intai prin optiunile ideologice proprii (globalizare/protectionism, pro/anti-imigratie, politici laice/traditii religioase, piata libera/reglementare, crestere economica si industriala, adica locuri de munca/politici de mediu restrictive etc.) si abia apoi prin a fi, de principiu, pentru sau impotriva integrarii europene.

A treia este diviziunea identitara (nationala) . In fond, tot o manifestare a crizei europene, a exacerbarii abordarilor identitare si nationaliste, a neincrederii in crestere fata de Germania. Se va ajunge probabil din nou la o solutie dintr-un stat de dimensiuni medii sau mici (in trecut, castigatoarele acestui compromis au fost Luxemburg, Portugalia, Italia sau Belgia) pentru a evita trecerea conducerii in mana unui german sau francez.

Putem admite ca si PPE a gresit desemnandu-l pe germanul Weber candidat la sefia Comisiei, un politician din liga a doua de notorietate si influenta, ignorand faliile mentionate anterior, unele destul de previzibile. Probabil ca un nume mai "greu" din PPE ar fi fost acceptat, salvand un principiu democratic care este mult mai corect decat negocierile netransparente dintre sefii de stat si de guverne, care au putin de a face cu votul oamenilor.

A patra este o premiera in istoria negocierilor europene si anume linia de sciziune regionala, intre Vestul si Estul Uniunii Europene. Tarile postcomuniste din Europa Centrala, cu liderii lor onorabili sau detestabili (de la caz la caz), incep sa se auda, sa conteze si sa blocheze. Nu mai este ca in urma cu 2-3 legislaturi, cand nucleul franco-german scotea solutia din plic, iar tarile abia intrate aprobau prin ovatii prelungite. Este, cred, un soc si pentru Merkel si Macron, care pareau ca s-au inteles la Osaka pentru sustinerea lui Timmermans (cu sustinerea Spaniei), dar au intampinat in Consiliul European rezistente mai mari decat s-au asteptat...

A cincea este insasi ciocnirea intre institutiile UE, construite in mod diferit. Vedem de ceva vreme o tensiune intre Parlamentul European (reprezentantul intereselor cetatenilor) si Consiliu, reprezentantul intereselor statelor membre ale Uniunii. Ca buna ilustrare a faliei, candidatura Laurei Codruta Kovesi pentru functia de prim procuror european a fost prinsa in blocajul acestei ciocniri inter-institutionale.

Negocierile se vor sfarsi cu bine, la un moment dat. Nu aceasta este principala problema. Stim ca potentialul de negociere si compromis in cultura democratica europeana este urias. Nu este, in fond, prima criza din istoria negocierilor postelectorale din UE. Maine sau poimaine vom vedea o noua conducere a Parlamentului European, un prim indiciu al noii majoritati care va conduce Uniunea.

Mult mai important este insa ca politicienii si liderii sa invete ca ceva esential se schimba in politica europeana, si anume ca cetatenii (votantii) nu mai accepta vorbe fara continut, lozinci proeuropene fara acoperire faptica, urmarirea intereselor personale sau de partid fara "livrare" in beneficiul public. Nu mai merge atat de simplu ca in trecut, in relatia politicieni-alegatori, partide-societate, guvernanti-guvernati. Macron insusi a observat ca, de pe valul de simpatie de 70% de acum doi ani, a pierdut in aceasta primavara alegerile europarlamentare la el acasa, desi discursurile lui au fost la fel de reusite.

Daca victoria impresionanta a proeuropenilor din 22-26 mai nu se va reflecta rapid si concret in performante de guvernare a UE si in seriozitate fata de votul exprimat, s-ar putea sa fi asistat la ultima sansa pe care cetatenii europeni au acordat-o, spectaculos si masiv, Proiectului European.

Autor: Valentin Naumescu, presedinte ICDE

Valentin Naumescu este conferentiar doctor abilitat in domeniul relatii internationale la Facultatea de Studii Europene a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca si presedintele asociatiei Initiativa pentru Cultura Democratica Europeana (proiectul Romania Europeana).