Școala și efectele perverse ale ”echității”

Sunt mulți ani de zile de când se practică în România o metodă pretins echitabilă și fără reproș. Absolvenții a opt clase participă cu toții la un examen cu subiecte unice, așa numita ”Evaluare națională”. În plus, profesorii corectează tezele elevilor de la alte școli decât cele la care activează, în așa chip încât să nu existe niciun fel de părtinire. Iar la capătul procesului se află distribuirea computerizată a elevilor la licee, în ordinea notelor și a preferințelor exprimate de aceștia. S-ar spune că sistemul educațional românesc a atins perfecțiunea idealului social-democrat: egalitate de condiții și egalitate de tratament.

Cu toate acestea, la o privire mai atentă, acest sistem are ”efecte secundare” foarte grave, chiar dacă ele trec neobservate. În primul rând, examenul unic tinde, dacă este aplicat mulți ani la rând, să creeze masive clișee didatice, atât în formularea subiectelor, cât și în stilul răspunsurilor și în modurile de evaluare. Să luăm un singur exemplu: elevii sunt de ani de zile, în mod invariabil, invitați să explice de ce o poezie dată aparține genului liric sau de ce un pastel de Alecsandri e un pastel, de ce o nuvelă studiată sau un basm aparțin genului epic șamd. E greu de imaginat o stupiditate mai mare! Ne aflăm pur și simplu pe terenul unei pure circularități, care interzice orice gândire și orice creativitate.

Să admitem, în treacăt, că aici se ascunde o problemă mai subtilă: există epicul în sine? Sau există doar o sumă de texte care pot fi așezate în această categorie abstractă potrivit anumitor trăsături comune? Atât doar că această problemă, care revine la o problemă filosofică mai generală, nu se pune la școală în niciun fel și nu nici nu ar fi momentul potrivit în clasa a VIII-a. Școala cultivă pur și simplu gândirea goală, în cerc, făcând naveta de la textul concret la o categorie mai generală și invers. Totul se reduce la înșiruirea unor trăsături formale, după un tipar bine învățat pe de rost. Culmea este că acest tip de subiect se regăsește și la examenul de bacalaureat, ca și cum evoluția intelectuală a elevilor se va fi încheiat irevocabil la 14 ani.

Cum este posibil ca, în ciuda unei nemulțumiri generalizate printre elevi, părinți și profesori (căci cei mai mulți dintre ei sunt la rândul lor nemulțumiți de această muncă sterilă), sistemul să se perpetueze nestingherit? Explicația stă în primul rând în caracterul uniform al examenului pe țară. Odată clișeul creat, este greu ca un profesor să-l schimbe, căci, dacă la clasă se încumetă să facă altceva, elevii săi riscă să ia notele cele mai proaste în cazul, cel mai probabil, în care subiectul va reveni sub aceeași formă.

În plus, examenul unic creează o mare presiune morală pentru uniformitatea pregătirii menite să asigure egalitatea de șanse, ceea ce favorizează perpetuarea la nesfârșit a unor clișee, numite, în mod convenabil, ”modele”. Desigur, cu oarecare mobilizare, clișeul acesta ar putea fi schimbat, dar în realitate locul său va fi ocupat de alt clișeu, căci sistemul examenului unic, pe fondul exigențelor sociale de egalizare a șanselor, duce inevitabil în această direcție. Oricât s-ar împotrivi unii profesori mai inteligenți și mai curajoși, ei vor sfârși prin a face ca toată lumea, ca să nu perecliteze șansele elevilor proprii. Chiar dacă sună exagerat, e la fel ca în comunism, când lumea, în larga ei majoritate, sfârșea prin a accepta ritualul propagandei de partid și chiar prin a se înscrie în PCR, ca să-și amelioreze șansele de reușită socială.

Un alt doilea efect negativ al acestui sistem derivă din repartizarea computerizată. Potrivit acestui model, un liceu nu își poate recruta elevii, fiind nevoit să-i înscrie pe elevii care sunt repartizați automat. Iar elevii nu își aleg liceul după profesorii care activează acolo sau după absolvenții acestuia, ci după media statistică a admiterilor din anii precedenți. Dacă la liceul X din cutare oraș s-a intrat în anii anteriori cu o notă mai mare de 9,80, se consideră că acest liceu este foarte bun, toți cei ambițioși dorind să ajungă acolo.

Așadar, după mai mulți ani de aplicare a sistemului, un liceu ”bun” nu mai este unul care are profesori de excepție, oameni dăruiți și exigenți, ci pur și simplu unul în care sosesc ani la rândul elevii cu note mari. Un liceu ”bun” poate fi foarte bine un liceu prost, dacă judecăm după calitatea predării, pentru că nu există niciun mod de a-i dirija pe profesorii mai bine pregătiți către anumite licee. În realitate, funcționează tot felul de mecanisme și relații care nu au o legătură directă cu valoarea personală a profesorului. Din acest motiv se întâmplă adesea ca la liceele ”bune” să funcționeze profesori sub orice critică, iar la liceele ”proaste” să aterizeze profesori buni.

În vechiul sistem, în care fiecare liceu își organiza un examen propriu de admitere, exista o legătură directă între calitatea profesorilor și elevii selectați și se putea spune pe bună dreptate că un liceu bun era acela în care funcționau profesori cu prestigiu, care-i pregăteau pe elevii cei mai buni din oraș. Practic, profesorii își alegeau elevii și invers sau, altfel spus, se alegeau unii pe alții, ceea ce ducea la apariția unei elite școlare. Se subînțelege că fiecare școală ar trebui să aibă libertatea de a-și anagaja profesorii, căci altfel va fi mereu supusă unui mecanism care, din perspectiva valorii, va părea cu totul aleatoriu.

E momentul ca toată lumea să vadă mai clar ce se petrece, de fapt, în spatele acestui ecran seducător de social-democrație.