Împotriva ”imperialismului” lui Emmanuel Macron

Discursul lui Emmanuel Macron din fața Parlamentului European din 17 aprilie a marcat nu o reconfirmare a solidarității franco-germane, ci dimpotrivă a scos la iveală o falie până acum nevăzută. Desigur, discursul său a fost ”un succes”, așa cum va fi fost și cel din Congresul american, dar dincolo de admirația față de o ”reprezentație” reușită s-au manifestat dezacorduri profunde. Cu ocazia aceea au vorbit și liderii grupurilor politice, primul fiind creștin-socialul bavarez, Manfred Weber, din partea PPE, a cărui replică ar fi meritat mai multă atenție.

Președintele Macron dezvoltase în fața deputaților europeni imaginea unei Europe pacificate și unificate, capabile să depășească diviziunile dintre Nord și Sud, Est și Vest, cei mari și cei mici, dar mai ales între ”liberalism” și ”iliberalism”. Ne aflăm într-un context - spunea Macron - în care ”o formă de război civil european se ivește din nou, în care diferențele dintre noi și câteodată egoismele naționale  par mai importante decât ceea ce ne unește prin opoziție cu restul lumii. E un context în care (…) fascinația iliberală sporește pe zi ce trece.”

Nu a scăpat nimănui aluzia la Ernst Nolte care descria epoca dintre 1917 și1945 ca pe desfășurarea camuflată a unui mare ”război civil european” între două mari forțe ale istoriei mondiale. Fără să preia desigur conținutul opoziției descrise de istoricul german, Macron a sugerat că asistăm astăzi din nou la o luptă a două mari orientări ale istoriei, dacă nu cumva la o nouă înfruntare globală între bine și rău. Tonul său a fost înflăcărat și categoric, vituperând aluziv Ungaria și Polonia și pe toți aceia care s-ar lăsa seduși de alternativa ”iliberală”, inclusiv pe ”indentitarii” din propria țară: ”Nu voi ceda – spune el în finalul discursului – în fața niciunei fascinații pentru suveranitățile autoritare, nu voi abdica înaintea niciunui beneficiu al situației actuale”. Era clar că Macron îi desemnase astfel pe inamicii politici și că lansa un apel pentru anihilarea lor ideologică. Dar paradoxal, deși combătea autoritarismul, a sfârșit prin a adopta el însuși, cel puțin în subtext, o postură autoritară.

Discursul a fost încărcat de aluzii și săgeți otrăvite. Nu popoarele europene ar fi acelea care manifestă reticență față de Europa, a pretins Macron, ci intelectualii, care ar fi trădat ”democrația” la fel ca în primele decenii ale veacului trecut (”la trahison des clercs”). Dar dacă Benda îi avea în vedere pe ”Barrès, Maurras, Sorel sau chiar Durkheim”, la cine se gândește Macron? La o primă și grăbită vedere am presupune că la un Alain Finkielkraut sau Pierre Manent, dar ar putea fi vorba și de aripa stângă, unde l-am găsi pe Michel Onfray care vorbea și el, de pe un alt versant, despre un război civil european și, cu siguranță, i-am putea identifica pe mulți alții. Dar Macron nu risca o trimitere explicită, intenția lui fiind aceea de a combate acuzația că nu este receptiv la dorințele poporului și că se exprimă doar în numele unei elite birocratice.

Se pare însă că stilul à la francaise, încărcat de aluzii și calambururi nu i-a convins deloc pe conservatorii germani. În tot cazul, Manfred Weber a fost, deși curtenitor, extrem de incisiv. Căci, după ce președintele Franței își încheiase diatriba împotriva ”iliberalismului”, a intelectualilor neloiali și după ce își desfășurase apologia Europei post-ideologice pacificate, conservatorul german a pus o întrebare care, în context, a sunat de-a dreptul provocator: ”De ce este Europa în criză?” Și a răspuns: ”Pentru că oamenii nu se simt implicați și atunci percep Europa ca pe un proiect exterior și nu ca pe unul propriu. Și atunci problema centrală pentru viitor este: cine va deține puterea în Europa? Poporul sau câteva grupuri de elită?

Replica lui M. Weber a pus în evidență cea mai adâncă falie din politica europeană și cu siguranță că puțini se așteptau să vină de la un german. Ungurii, polonezii și alții se exprimaseră și fuseseră rapid destituiți și puși la colț. Dar M. Weber nu s-a oprit aici, continuând să pună sub semnul întrebării chiar natura democratică a Europei actuale, în care în loc să spui ”lege” spui ”directivă”, în loc să spui ”ministru” spui ”comisar”, dar mai ales denunțând stilul conducerii de astăzi: ”Democrația nu înseamnă să iei decizii cu ușile închise. Adevărata democrație are nevoie de mai mult decât de simple reuniuni între Angela Merkel și Emmanuel Macron”. Și în sfârșit, M. Weber a rostit o frază cu rezonanță puternică în Est: ”Axa franco-germană este importantă, dar nu numai asta este Europa…”

De reținut este, în primul rând, că deputatul german a combătut chiar miezul intim al gândirii lui Macron (ideea războiului civil, care pretinde inevitabil clarificări hotărâtoare), legitimând implicit toate ”disidențele” europene și cu deosebire pe cele din Europa centrală: ”Nu putem diviza Europa în buni și răi - a spus Manfred Weber - eu îi respect pe alegătorii europeni din toate statele membre”, aluzie vădită la recentele alegeri din Ungaria.

În al doilea rând, M. Weber a atacat aluziv ”ideea imperială” a lui Emmanuel Macron, pronunțându-se insistent pentru democrația parlamentară: ”E suficient - a spus el - să punem în practică ceea ce a fost obținut cu atâtea eforturi în trecut: democrația parlamentară”. Nu a fost clar însă dacă s-a referit exclusiv la punerea în practică a unei democrații parlamentare la nivel european sau dacă a pledat și pentru consolidarea parlamentelor naționale. O anumită ambiguitate a persistat în discursul său și de aceea nu putem vorbi încă de un veritabil ”plan german”.

Se pare însă că principalul obiectiv al lui M. Weber a fost să denunțe autoritarismul ascuns în propunerea lui Emmanuel Macron, iar felul în care a făcut-o nu a fost lipsit de îndrăzneală. Evocând rezistența micului grup de studenți din München din anii '40 (Weisse Rose) care au răspândit manifeste împotriva regimului nazist, plătind curajul cu viața, deputatul german a ales un fragment dintr-unul dintre foile volante, pe care l-a citat cu trimitere transparentă: ”Trebuie combătută ideea imperialistă a puterii de dintotdeauna. Numai cooperarea generoasă a popoarelor europene poate crea un fundament pentru o nouă construcție politică. Libertatea cuvântului, libertatea credinței, protecția cetățenilor împotriva arbitrariului unui stat nelegiuit acestea sunt bazele unei noi Europe (München 1943)”.

Poate fi acesta un manifest pro-european conservator? O inspirație de dreapta opusă federalismului care se trage direct din gândirea comunizantă a ”Manifestului de la Ventotene” (1941)? În orice caz, Manfred Weber l-a propus ca alternativă la o Europă ”macronistă” construită de sus în jos de către o minoritate ”superioară”, post-ideologică. Adevărata democrație, mai spusese deputatul originar el însuși din München,  îi recunoaște pe toți, ”comuniști, conservatori, democrați, liberali, verzi, social-democrați și chiar reprezentanți ai extremei drepte” ca pe niște parteneri legitimi de dialog.

Dincolo însă de particularitățile gândirii lui M. Weber și de anumite tactici politice de circumstanță, am putea identifica aici o opoziție germană mai profundă față de proiectul lui Macron, una care nu se limitează la economie (bugetul euro, împărțirea poverii etc.) ancorându-se în valori tradiționale pe care progresiștii liberali tind să le destituie ca desuete sau inoportune.