Zăpezile ca alibi

Conducerea Universității din București a suspendat cursurile în zilele de 11, 12 și 13 ianuarie din cauza ninsorii. Anterior, primarul general al Capitalei anunțase că toate celelalte școli rămân închise până luni, 16 ianuarie. Suntem absolut siguri că nimeni nu va protesta. În realitate, aceste zile cu Bucureștiul acoperit de zăpadă sunt un minunat prilej de fericire secretă pentru cei care reușesc să suspende rutina zilelor cu alibiul perfect al calamității naturale. O complicitate inavuabilă leagă profesori, decani, rectori, directori de școală, inspectori, elevi și studenți care nu s-au simțit mai solidari niciodată, așa cum fraterni se regăsesc, subit, participanții la un carnaval fără să se fi cunoscut dinainte. Un site de știri publica miercuri fotografia unei femei tinere care avansează glorios cu schiurile pe Bulevardul Dacia, imagine care, cu siguranță, ar putea fi înțeleasă ca protest împotriva unei primării ineficiente, deși ea pare mai curând o mărturie de jubilație transgresivă.

Întotdeauna ninsorile abundente au reprezentat în București o deschidere către fantastic la care au conspirat deopotrivă o mare neputință administrativă și înclinația nativă și irepresibilă către reverie a locuitorilor săi. E poate și o rezistență împotriva modernizării, una masivă și subconștientă care se aliază cu natura împotriva civilizației tehnologice. Un fapt este că trotuarele și străzile mici, aleile dintre case sau blocuri sunt rareori dezăpezite de cei care locuiesc acolo, dar lenea, dezertarea, absența spiritului civic nu sunt niciodată explicații suficiente. Se uită mereu sau mai curând e mereu reprimată senzația că orașul e mai frumos acoperit de zăpadă și se dă poate o luptă între utilitarismul vieții practice și fascinația pe care o exercită redescoperirea subită a unei perspective uitate. Cinicii ar spune, în schimb, cu  destulă îndreptățire, că orașul este atât de murdar în zilele obișnuite, încât numai zăpada îl mai poate salva și atunci a ”curăța” zăpada ar fi o contradicție inacceptabilă. Dar chiar și așa, tot acolo ajungem, la redescoperirea uimită a unei dimensiuni obnubilate.

Poate chiar și vorbăria insistentă de pe toate canalele de televiziune despre șoselele înzăpezite, mașini repuse în mișcare, toată zarva care se face în jurul ”eroismului” autorităților publice laolaltă cu alertele meteorologice nu sunt, în cele din urmă, decât un mod de a justifica o evadare discretă în reverie, căci doar calamitatea poate scuza cu adevărat ”dezertarea”. În cazul școlii este cu adevărat o dezertare, căci în București, cel puțin, școlile de cartier cu majoritatea elevilor arondați după vecinătate ar fi putut funcționa foarte bine. Fiecare școală, în parte, ar fi putut să-și facă programul în mod autonom și ar fi fost, probabil, puține cazuri care să impună o intrerupere totală a cursurilor. Am asistat, dacă putem spune astfel, la un abuz de bunăvoință și de spirit protector. Dar dacă nimeni nu a avut de obiectat înseamnă că suspendarea școlii conține ceva pozitiv și nu doar în sens subiectiv, așa cum am lăsat să se înțeleagă, ci și în mod obiectiv. Am aflat astfel că la școală nu se face mare lucru și că, în realitate, nimeni nu pierde nimic. Și nu doar la cursurile gimnaziale sau liceale, dar nici măcar la Universitate. Totul e recuperabil pentru că e, de fapt, neglijabil.

Prin urmare, dacă toată lumea își rezervă cu atâta nonșalanță mai multe zile de vacanță cu alibiul calamității, este nu doar pentru că omul are nevoie de o pasageră eliberare din ordinea cotidiană (apropo, în România există zile libere prin lege, dar nu există niciun carnaval!), dar și pentru că ordinea cotidiană este viciată și carentă. Atunci când fuga din real pare legitimă ceva cu siguranță nu e în regulă în acest real. Paradoxul este că zăpada acoperă, dar, dacă știm să vedem, ea și descoperă. Căci toate serviciile publice suspendate, cu sobrietate teatrală, sunt exact acelea care nu sunt deloc indispensabile. Lecția ar fi că reformele sunt imperios necesare acolo unde ne indică zăpada.

Horațiu Pepine