Zece rase de câini de origine germană

Nu, nu, masivul ăsta nu este danez. Aşa-i zice, dar el este german. Că-i mare se poate lesne observa. De fapt, avem de-a face cu o rasă din care fac parte cei mai mari câini. Dulăul din imagine a fost desemnat cel mai mare câine al anului 2010. "Marele danez" este numit şi "dog german".

Acest căţel cu aspect de vulpiţă a fost iute adoptat de americani după primul Război Mondial. Bietului câine i-a fost ştearsă identitatea germană. În Statele Unite a devenit celebru la circ. Deci, un circar. Deşi Clubul Chinologic American spune că acest câine reprezintă o rasă unică, Federaţia Chinologică din Belgia insistă ca patrupedul să rămână ceea ce a fost mereu: "German Spitz".

La începutul secolului 18, trei tipi din Bavaria au împerecheat un bulldog cu o rasă de origine necunoscută. Experimentul a continuat timp de mai multe generaţii. Rezultatul? Îl vedeţi bine, în fotografie: un câine cu o figură uşor recognoscibilă. Are însă şi el misterul lui. Nimeni nu ştie cine, unde şi de ce i-a zis "boxer". Când aflăm, vă spunem!

Dachshund sună într-un mare fel. Totuşi, cu toţii îl poreclim "câinele cârnat". În 2008, 20 la sută dintre teckelii domestici au muşcat persoane străine. Oricum, se cam ştie că teckel-ul este dus cu capul. Împăratul german Wilhelm al II-lea a avut şi el unul. În timpul unei vizite la arhiducele Franz Ferdinand, "câinele cârnat" al regelui a atacat violent fazanul gazdei, care a murit pe loc. Urât.

În imagine vedeţi un Munsterlander pitic (un fel de-a zice), o rasă a cărei dispariţie a fost împiedicată de un german pe nume Edmund Loens, care a crezut în talentul vânătoresc al acestor câini. Este un câine prepelicar, una din rasele tinere de câini de vânătoare. El are aceeaşi origine ca şi Munsterlanderul uriaş. Ambii se trag din zona Münster. Desigur.

Alt prepelicar. Blană scurtă, ochi frumoşi şi o nevoie biologică de afecţiune umană. Cum să nu-l iubeşti? Originile lui se află la Weimar, fief al gânditorilor şi poeţilor. Weimaraner-ul este o combinaţie rară: un câine de vânătoare şi iubitor de familie. A fost o rasă atât de iubită, încât, înainte de a fi trimişi în alte ţări, germanii îi sterilizau, ca să rămână doar a Imperiului German.

Un nene din Apolda, un orăşel aflat la jumătate de zi de mers pe jos de Weimar, avea o problemă serioasă. Omul era colector de taxe şi ofiţer, şi avea nevoie de protecţie în timpul turelor de noapte, când nu-i exclus să-ţi dea careva în cap. El a împerecheat weimaraneri, pinscheri şi pointeri. A ieşit doberman-ul pinscher. La care e suficient doar să te uiţi şi îţi piere cheful de orice aroganţă.

Un alt "tip dur", apărător neînfricat al vagoanelor care tranportau carne, spaima hoţilor şi a animalelor sălbatice. Rasa este rezultatul încrucişărilor între câinii aduşi de legiunile romane şi ciobaneştii germani. Numele lui vine de la oraşul Rottweil, centru principal al negustorilor, pe care îi proteja cu orice preţ. Are cele mai puternice fălci dintre toţi câinii. Nu prea ştie de cuţu-cuţu!!!

Horand von Gafrath a fost primul câine consemnat în registrul clubului de ciobăneşti germani, în 1899. Aşa-l chema, aşa îl scriem. După primul Război Mondial, britanicii le-au spus "alsacieni". Decenii la rând, australienii i-au pus pe lista neagră, de frică să nu se împerecheze cu câinii lor dingo. Hitler a avut şase ciobăneşti (germani, natürlich!).

Schnauzer-ul este atât de asemănător cu pinscher-ul, că forurile internaţionale de specialitate îi consideră unul şi acelaşi câine. În sudul Germaniei, schnauzer-ul era folosit la stână. Prindea chiar şi şobolani. Având dinţi foarte ascuţiţi, urechile îi erau scurtate pentru a-l proteja pe câine de propriile muşcături. Astăzi, asemenea practici sunt interzise în mare parte din UE şi în Australia.