Victoria dreptei la prezidenţiale presupune o unificare autentică

Rezultatele europarlamentarelor şi gestul de curaj şi reală inteligenţă politică al liderului demisionar al PNL, Antonescu, de a renunţa la şefia partidului său şi la candidatura la prezidenţiale i-au turbat pe mulţi inşi de pe malurile Dâmboviţei cu ambiţii politice ori veleităţi de Casandră.

Noutăţile legate de modificările afectând partea dreaptă a scenei politice româneşti i-au determinat să treacă la acreditarea unor mituri pe cât de convenabile alianţei Ponta-Voiculescu, pe atât de lipsite de substanţă.

Unii dintre ei, cotizanţi celebri la edificarea sinistrei religii anti-băsiste propovăduite ani la rând de Antena 3 întru ridicarea pe scut a alianţei forjate de Dan Voiculescu, par a fi sincer convinşi de presupusul lor „adevăr”.

Alţii se prefac a crede în aceste mituri, din care unul susţine că dreapta s-ar putea chipurile „unifica” pe linia PNL-PDL, lăsând în offside băsismul concentrat în special în PMP. Şi că acest partid, ca de altfel şi MRU şi Forţa sa Civică n-ar mai avea pasămite şanse de viitor, date fiind procentele lor anemice obţinute la europarlamentare.

Nimic mai fals. Riscului unei victorii PSD-iste la alegerile prezidenţiale din acest an, cu sau fără Victor Ponta, cu sau fără o marionetă PSD-istă ca viitor şef de stat, dreapta nu-i poate opune, dacă vrea să învingă, decât o mobilizare exemplară a electoratului său.

Or, în condiţiile în care departajarea la prezidenţiale se face prin tradiţie în temeiul unui număr de câteva sute de mii de voturi, nu e clar deloc cum ar putea ca această mobilizare totală să reuşească dacă se alienează electoratul băsist.

E vorba, nota bene, de un segment de cetăţeni puternic interesaţi ca statul de drept să nu fie decapitat şi demontat, ca lupta împotriva corupţiei să continue în chip veritabil, iar România să nu ajungă la cheremul Moscovei, ci să-şi păstreze intacte orientarea spre vest şi alianţele occidentale.

Băsiştii n-au ieşit în păr să voteze la europarlamentare nu doar din motivele frecvent invocate de unii analişti, parţial ostili Elenei Udrea, ci şi pentru că miza nu li s-a părut multora suficient de mare.

Pe de altă parte, faptul că MRU n-a luat un scor convenabil se datorează nu doar greşelilor şi ambiţiilor aparent disproporţionate ale candidatului, precum şi caracterului precar al structurilor partidului său de buzunar.

Eşecul său relativ se datorează în mare măsură unor cauze tactice şi conjuncturale. De pildă divizării votului dreptei, cu mulţi alegători refuzând in extremis să pună ştampila pe FC, de teamă ca votul pentru MRU să nu fie în cel mai bun caz pierdut, iar, în cel mai rău, să ajungă prin redistribuire în zestrea PSD.

Nici relativ proaspătul liberal Klaus Johannis nu e, apoi, în ciuda calităţilor sale incontestabile şi a abilităţii cu care Antonescu l-a împins în faţă, o opţiune lipsită de riscuri majore pentru dreapta. E foarte posibil ca PDL să-l accepte pe Johannis. Dar nici PNL şi nici PDL nu vor determina izolat deznodământul prezidenţialelor, ci electoratul român. Care nu e sigur că va accepta în majoritatea lui în fruntea statului un om politic provenit din rândul minorităţilor naţionale.

Pentru ca dreapta democratică să-şi asigure succesul la decisivele alegeri ce urmează va fi nevoie nu de fuziuni, ci de luciditate şi de o unificare autentică, sub semnul prezidenţialelor, a formaţiunilor existente în zona reformator-conservatoare a spectrului politic. Unificare din care să nu fie eliminaţi ab initio nici băsiştii şi nici MRU.

Concomitent, e recomandabil ca dreapta să-l expedieze în dificila cursă pentru şefia statului pe candidatul cel mai credibil, mai popular şi carismatic, stabilit prin alegeri interne, indiferent dacă e liberal, democrat-liberal, membru al unei formaţiuni mai mari sau mai mici, dacă e independent, dacă a fost sau mai este „băsist”, ori ba.