Victor Ponta promite o abordare nouă a problemei romilor

S-a schimbat ceva important în optica autorităţilor de la Bucureşti? Deocamdată este prematur să ne pronunţăm, dar prim-ministrul Victor Ponta a făcut o declaraţie care dă de înţeles că o schimbare este pe cale să se producă. Cu ocazia vizitei celor doi miniştri francezi, Manuel Valls şi Bernard Cazeneuve, premierul român a declarat: ”Vreau să avem o abordare cu totul şi cu totul diferită decât am avut până acum. Vreau nu doar din vorbe să spunem că ne preocupă această problemă, ci să luăm măsuri concrete”.

Premierul Victor Ponta nu a spus deocamdată în ce constă noua abordare, dar am putea încerca să o definim prin comparaţie cu ce s-a întâmplat până acum. Toate guvernele, indiferent de genetica lor politică, au exprimat destul de fidel atitudinea generală a societăţii româneşti: o indiferenţă agasată. Nu este adevărat că de 20 de ani nu s-ar fi întreprins chiar nimic, dar efectele au fost sub aşteptări şi nu pe măsura banilor cheltuiţi. Au existat programe guvernamentale destinate romilor şi programe private în colaborare cu cele guvernamentale, care au ratat însă tocmai pătura cea mai expusă sărăciei, cea mai puţin educată şi în consecinţă mai puţin receptivă la programe de acest fel.

În general însă, autorităţile româneşti centrale sau locale, indiferent de orientarea lor doctrinară, s-au declarat agasate de un subiect care le depăşeşte puterile şi forţa imaginaţiei. Subiectul este cu siguranţă dificil, căci nu este uşor să integrezi o comunitate de oameni care şi-au constituit o componentă a identităţii lor tocmai prin refuzul integrării. Temători prin reflex istoric de ingerinţele unor autorităţi represive, romii au învăţat să trăiască prin refuzul autorităţii, care înseamnă practic o eschivă a rigorilor administrative şi şcolare.

Societatea românească de astăzi nu este străină de atitudini discriminatorii, cărora romii le cad victime cu predilecţie, dar ar fi greşit să ne imaginăm că ar exista în România o tactică generalizată, menită să producă exodul către occident. Declaraţiile recente ale oficialilor francezi ar sugera că romii pleacă pe capete la Paris ca să scape de persecuţiile la care sunt supuşi în propria lor ţară.

În realitate, o cauză majoră a migraţiei este decalajul uriaş dintre România şi Occident cât priveşte starea generală a economiei, nivelul de trai, calitatea vieţii urbane, a spaţiului public şi nu în ultimul rând a peisajului, care este el însuşi un produs al intervenţiei civilizate. Pare o ironie tristă, dar adesea e preferabil să stai sub un pod în Franţa decât în locuinţele insalubre şi promiscue de la periferiile unor localităţi româneşti..

De ce au emigrat în vest aproape trei milioane de cetăţeni români, dintre care romii sunt o nesemnificativă minoritate? Din datele ministerului de interne francez s-ar deduce că se află în Franţa, în condiţii considerate ilegale, doar vreo 15.000 de romi. Aşadar migraţia românească are alte cauze principale decât discriminarea şi persecuţiile. De altfel, tratamentul la care au fost supuşi în Franţa a fost adesea destul de ostil şi cu toate acestea mulţi dintre cei evacuaţi, în condiţii ambigue sub aspectul legalităţii, nu au întârziat să se întoarcă.

Toate aceste lucruri ar trebui să fie bine cunoscute şi acceptate, căci nu poţi rezolva o problemă dacă nu deţii în prealabil o exactă descriere a situaţiei.

Totuşi, dacă romii nu sunt supuşi în România unor discriminări sistematice, nu s-a făcut nici un efort real de a compensa o vină istorică. Vechii robi de pe moşiile boiereşti şi mânăstireşti au fost lăsaţi de izbelişte, fără resurse proprii de existenţă, într-o libertate ambiguă şi încărcată de pericole, pentru ca, după o sută de ani, după ce eşecul „dezrobirii” fără resurse devenise evident, să fie expulzaţi în masă, cu scopul ”purificării” societăţii.

Comunismul i-a expropiat apoi şi de resursele pe care le acumulaseră prin meserii şi negoţ, reducându-i încă o dată la o masă pauperă şi dependentă de stat. E clar aşadar că mai mult decât Franţa sau altă ţară occidentală, România are faţă de romii ei o răspundere proprie, care nu poate fi cuantificată, dar care este foarte mare.

În sfârşit, autorităţile române ar trebui să ştie să distingă fără concesii între cei care suferă de o reală lipsă de mijloace şi cei care şi-au făcut o profesie din reţele extinse de cereşetorie, prostituţie şi jafuri organizate. Fiscul şi poliţia manifestă uneori o inexplicabilă condescendenţă faţă de romii îmbarcaţi în luxoase automobile Mercedes, care au scandalizat întreaga Franţă şi care nu sunt prinşi în niciun registru de contribuţie fiscală.

Situaţia este complicată, dar cât priveşte situaţia românească este clar că guvernul, dacă vrea cu adevărat să schimbe ceva, ar trebui să admită în primul rând că are o responsabilitate care vine departe din trecutul istoric.

În al doilea rând, ar fi bine să manifeste o compasiune reală pentru dezmoşteniţii sorţii, pentru ”mizerabilii” care îşi duc viaţa pe sub poduri şi pe gropile de gunoaie şi în al treilea rând nu ar trebui să ezite să ia măsuri drastice împotriva infracţionalităţii transfrontaliere. Acestea ar fi condiţiile minimale pentru ca noul guvern să se deosebească de guvernele precedente.