Unitatea naţională ca proiect de civilizaţie

O zi de sărbătoare este şi o zi de tihnă şi de reflecţie. Să ne acordăm aşadar şi noi acest răgaz şi să vedem ce poate însemna astăzi ”unitatea naţională” de care a vorbit luni, la Alba Iulia, preşedintele ales Klaus Iohannis: ”1 Decembrie este o zi specială pentru naţiunea noastră. În 1918, Marea Unire a avut o expresie teritorială şi instituţională. (...) După 96 de ani putem vorbi, din nou, despre unitate naţională. Suntem, astăzi, o naţiune de cetăţeni, care a arătat, în faţa întregii lumi, că preţuieşte valorile democraţiei, că are curaj, că-şi doreşte o schimbare. Ca preşedinte al României, îmi propun să redescoperim împreună ideea de unitate naţională, care înseamnă asumarea unor obiective naţionale, acţiune comună, refacerea încrederii.”

Discursul foloseşte multe expresii comune, inevitabile în acest context, care te lasă să aluneci peste suprafaţa cuvintelor, ratându-le înţelesul. Noul preşedinte pare să spună totuşi ceva cu adevărat nou şi anume că unitatea naţională trebuie gândită altfel decât la 1918. Pare banal şi de la sine înţeles, dar toate spaimele resuscitate în ultimele decenii privind pretinsul revizionism maghiar au sugerat că prea multă lume continuă să înţeleagă lucrurile într-un mod impropriu.

Dar dacă unitatea ca ”expresie teritorială şi instituţională” nu mai este o chestiune ardentă, cum ar trebui ea înţeleasă? Klaus Iohannis vorbeşte de o ”naţiune de cetăţeni” - şi prin urmare nu de una întemeiată pe unitatea ”de sânge”- şi vede unitatea naţională ca pe o expresie a unor mari proiecte comune. Unitatea naţională ar trebui, aşadar, să se întemeieze, în viziunea sa, nu atât pe legendele originii, pe latinitatea sau, după caz, tracismul nostru, ci pe un proiect de civilizaţie. Una dintre consecinţe ar fi că temele tari ale identităţii vor fi aşezate într-un plan subsidiar. Nu e nevoie de o afimare ostentativă a acestei idei pentru a înţelege că ea antrenează mutaţii însemnate în planul educaţiei şi a spiritului public.

Ar trebui să observăm însă că punerea între paranteze a miturilor identitare se produce deja de multă vreme prin forţa economiei globale şi pe fondul unei şcoli aflate în derivă. Într-un singur deceniu, au emigrat vreo 3 milioane de români aflaţi în puterea vârstei, ceea ce înseamnă şi o slăbire a solidarităţii, în ciuda telefoniei mobile, a banilor remişi către casă şi a reţelelor de socializare. E un fenomen inevitabil, căci atenţia şi energia acestor oameni angajaţi în activităţi profesionale în afara ţării îşi au alte ţinte predilecte. În schimb sentimentul românităţii rămâne şi, uneori, prin reacţie, devine chiar mai puternic, dar el este delegat sferei private. Se întâmplă la fel ca în cazul religiilor care, fără să dispară, se retrag din viaţa publică în spaţiul familiei, grupurilor restrânse sau chiar al intimităţii individuale. Emigrarea românilor accelerează puternic acest fenomen care tinde să transforme românitatea într-un fapt subsidiar. De altfel entuziasmul fără egal cu care românii au luat cu asalt secţiile de vot din 16 noiembrie pare să aibă o legătură strânsă cu acest sentiment al identităţii, celebrat la fel ca în cazul unei reuniuni de familie.

Dar ceea ce propune Klaus Iohannis e ceva diferit. El nu pare să se fi referit la acest cult al ”divinităţilor familiale” şi cu atât mai puţin la etnocentrismul cultivat asiduu în ultima sută de ani, ci la o remobilizare a societăţii cu scopul de a-şi garanta sieşi siguranţa şi prosperitatea viitoare. El a vorbit de altfel, cu alte ocazii, despre o Românie din care oamenii să nu mai dorească să plece, despre o Românie ca punct de sosire şi nu plecare. Aşadar, dacă înţelegem bine, Klaus Iohannis vizează mai cu seamă o revalorizare a locului, a spaţiului concret cu adâncimea sa istorică şi cu întinderea lui geografică pe care îl propune ca centru al preocupărilor politice naţionale. Iar diaspora românească, deşi proiectul resuscitează în primul rând un anumit înţeles al autohtoniei, pare la rândul ei să fie atrasă de acest proiect, căci, fie şi în cazul în care nu se va mai întoarce, ştie măcar că are unde să o facă.