Unguri sau maghiari? O temă de lingvistică politică

Un publicist ungur din România, István Tárkányi, încearcă să explice diferența dintre cuvintele ”ungur” și ”maghiar” în limba română (Adevărul, 19 mai 2016). Încercarea lui este binevenită pentru că am observat de multă vreme o ezitare și o confuzie în utilizarea celor doi termeni. În esență, după precizările etimologice de rigoare, autorul ne explică că este greșit să facem o disctincție între cele două cuvinte, căci ungurii din Transilvania nu doresc să se deosebească de cei din Ungaria și, prin urmare, specializarea după origine nu este motivată. ”Din moment ce nu există doi termeni în maghiară pentru a desemna un ungur din Ungaria şi unul din România”, susține autorul, e lipsit de temei să operăm această distincție în limba română.

Suntem în principiu de acord cu István Tárkányi, dar profităm de ocazie pentru a aduce câteva precizări. Admitem mai întâi că există tendința în limba româna de a specializa cei doi termeni, dar lucrul cel mai interesant nu este faptul în sine, ci substratul său politic. Românii au avut mereu interesul, începând cu 1918, de a rupe relațiile dintre ungurii de aici și cei de dincolo, primul gest politic semnificativ fiind reforma agrară prin care marii latifundiari unguri care optau să părăsească regatul României își pierdeau proprietățile. Optanții unguri, care suferiseră un tratament similar în Cehoslovacia și Iugoslavia, au intentat proces la Liga Națiunilor. Au pledat atunci Titulescu, iar din partea Ungariei contele Apponyi. Intenția reformei, dincolo de obiectivul general al Regatului României de a îmbunătăți situația țăranilor, era aceea de a tăia relațiile politice ale ungurilor rămași aici cu Ungaria.

Prin urmare dorința de a opera o separare (care a funcționat simetric cu dorința ungurilor de a se regăsi în același stat) ar putea acționa subteran asupra limbii, deși interesant este că ezitarea între cei doi termeni și specializarea au prins să se manifeste mai puternic abia după căderea comunismului. Până atunci a funcționat bine tradiția lingvistică românească care prefera, în majoritatea contextelor, cuvântul ”unguri” indiferent de proveniența acestora. Cuvântul ”maghiari” suna pentru români oficial, având în plus conotația unei birocrații opresive și, prin urmare, termenul ”ungur” a continuat să se perpetueze ca termen predilect. Desigur românii ardeleni cultivați, de școală maghiară sau germană, au contribuit la încetățenirea termenului alternativ ”maghiar”.

Avem însă motive să credem că termenul ”maghiar” a ajuns să-l concureze pe ”ungur” abia în timpul regimului comunist, care pretindea o tratare egalitară a naționalităților conlocuitoare. Comunismul a fost rău, neîndoielnic, dar a oferit ungurilor din Transilvania, cel puțin în primul deceniu, o mai bună a vizibilitate publică. Cuvântul ”maghiar” devine oficial în limba română. A fost epoca Regiunii Autonome Maghiare (nu ungurești). Ceaușescu avea să schimbe complet orientarea, dar asta e altă poveste. O dovadă că abia în comunism se impune utilizarea pe scară largă a acestui termen este faptul că ungurii înșiși, când vorbeau în limba română, spuneau ungar, ca de pildă episcopul Makkay într-un discurs parlamentar din 1928: ”Deoarece însă cele două biserici ungare protestante, care în credință și în spirit sunt mai aproape de bisericile mele”.

Acum intervine de fapt partea cea mai interesantă. După căderea comunismului, așa cum s-a întâmplat cu multe, începe degringolada. Oamenii nu mai știu să vorbească și, pentru că nu pot recupera tradiția antebelică distrusă pe scară largă, iau lucrurile de la început. Cineva observa cu mare sagacitate că abia după 1989 efectele comunismului au început să se vadă mai clar, căci abia atunci s-a văzut cât de profund fusese procesul de pierdere culturală. Așadar, în mod spontan, termenii ”ungur” și ”maghiar” sunt analizați și redistribuți alandala într-un context politic cu repere mișcătoare.

Ceea ce István Tárkányi nu observă este că în limba română recentă s-a produs și o altă distincție și anume termenul ”maghiar” pare mai respectuos și mai recomandabil. Sugestia a fost creată probabil de presiunile ONG-urilor care au militat pentru protejarea minorităților și care au acționat în prelungirea prescripțiilor comuniste. Prin urmare, în cercurile celor sensibilizați de corectitudinea politică, nici măcar nu se mai folosește termenul ”ungur”. Se spune numai ”maghiar”, cu aerul că termenul ”ungur” ar fi încărcat negativ. Numai cuvântul ”unguroaică” pare să aibă o soartă mai bună și asta din cauza faptului că e greu să formezi un feminin de la maghiar. În limbajul popular, termenul ”ungur” s-a păstrat desigur, dar presa, bine dresată, utilizează în poporție de peste 90% cuvântul ”maghiar”.

În concluzie credem că, ținând seama de tot ce am spus, limba română ar fi separat semantic cei doi termeni mult mai clar, dacă ar fi putut. De exemplu, dacă i-ar fi putut numi pe ungurii din Transilvania ”unguri” (căci e un cuvânt vechi, de origine bulgară, încărcat cu multă familiaritate și atribuibil proximității, iar nu depărtării) și pe ungurii din Ungaria, ”maghiari”. Atâta doar că intervine obstacolul formal că țara vecină însăși se numește Ungaria și nu Maghiaria. Din acest motiv specializarea s-a blocat, contribuind la asta și prescripțiile corectitudinii politice, care (fără motive temeinice) tind să generalizeze, în discursul îngrijit, cuvântul ”maghiar”. Ceva tot ce se petrece însă, căci a apărut un cuvânt nou ”ungar”, un substantiv derivat din adjectivul ”ungar”. Se spune, incorect, ”ungarii au votat o nouă Constituție”, cu trimitere la ungurii din Ungaria.

Prin urmare cel mai bun lucru e să ne întoarcem la tradiție: să spunem ”ungur”, ”unguri” în toate contextele iar în felul acesta vom fi și prietenoși cu ungurii, care nu doresc să fie deosebiți unii de alții, și ne vom vindeca și propriile resentimente istorice, fără să ne fandosim după prescripțiile corectitudinii politice.