Un ordin valabil şi o ultimă victimă

La adăpostul întunericului, doi bărbaţi tineri se streacoară printr-un complex de grădini. 5 februarie 1989, puţin înainte de miezul nopţii. De fapt, ţinta lor e canalul Britz. Prin acel punct speră Chris Gueffroy şi prietenul său, Christian Gaudian, să treacă de una dintre cele mai bine păzite frontiere din lume: Zidul Berlinului.

Se zvonea că grănicerii din RDG primiseră, în secret, ordin să nu mai tragă. Până atunci, fiecare fugă fusese împiedicată prin violenţă. Cei doi tineri aveau informaţia de la o sursă destul de credibilă, un grănicer din Turingia. Aşa că s-au căţărat fără teamă pe zidul înalt după care au încercat să fenteze "semnalul de frontieră". Numai că acolo s-a stârnit iadul: alarma a fost declanşată, iar aşa-numita "fâşie a morţii" a fost inundată de lumina reflectoarelor.

Cercetarea trecutului

În mare viteză, cei doi au încercat să învingă şi ultimul obstacol până la graniţa salvatoare: un gard înalt de aproape trei metri. S-au ajutat unul pe altul, dar prea târziu. Soldaţii i-au zărit şi au deschis focul. Ordinul de tragere nu fusese anulat. Pe Chris Gueffroy l-au nimerit în inimă. Grav rănit, Christian Gaudian a fost arestat.

Focurile de armă au tulburat liniştea oraşului. Şi Karin Gueffroy, mama lui Chris, a auzit împuşcăturile. Că tocmai fiul ei a fost fugarul secerat de gloanţe la graniţă a aflat câteva zile mai târziu. Chris a fost ultima victimă a ordinului de tragere de la Zidul Berlinului.

Nici în ziua de azi nu se ştie câţi oameni a ucis politica de apărare a frontierelor practicată de către fosta RDG. În afară de Zidul Berlinului, grănicerii mai supravegheau şi cei 1400 de kilometri de graniţă (nord-sud) cu Germania Federală.

Un proiect al Reţelei pentru cercetarea dictaturii, din cadrul Universităţii Libere Berlin, şi-a propus să facă lumină: "În prezent analizăm 1036 de dosare cunoscute cărora li se adaugă alte 192 de cazuri cu persoane necunoscute", afirmă cercetătorul Jan Kostka.

Autorităţile din fosta RDG nu au întocmit liste cu persoanele care şi-au pierdut viaţa la graniţă. Dimpotrivă, cazurile de deces erau muşamalizate, iar familiile victimelor erau forţate de Stasi să păstreze tăcerea.

Funeralii cu oamenii securităţii în ceafă

Şi părinţii lui Chris au primit informaţii vagi. Tânărul ar fi murit accidental într-o zonă militară, desigur restricţionată. Dar mama tânărului nu s-a lăsat convinsă. În fond, în noaptea aceea, focurile de armă s-au auzit în tot oraşul. Totuşi, două săptămâni mai târziu, familia lui Chris a dat un anunţ în ziar ("Berliner Zeitung"). Părinţii deplângeau moartea fiului dispărut într-un "accident tragic" - aceasta era formularea permisă.

Prezenţi la înmormântare au fost şi numeroşi jurnalişti din Berlinul occidental. Fostul post de televiziune vest-german RIAS relata: "Astăzi după-amiază, în discursul oficial, formularea vagă a modului tragic în care Chris a închis ochii pentru totdeauna s-a repetat. Oficial nu s-a spus mai mult. Agenţii STASI s-au răspândit prin cimitir. Unii dintre ei au fost prezenţi chiar şi la slujbă."

Publicitatea a transformat cazul lui Chris într-o excepţie. În cazul altor victime, STASI a reuşit să intimideze familiile sau să acopere urmele. Până acum. "Studiem rapoartele instituţiilor implicate în activităţile de frontieră pentru a verifica dacă mai există vreun indiciu asupra persoanelor decedate la graniţă", spune Jan Kostka.

Oamenii din spatele cifrelor

Conform Reţelei pentru cercetarea dictaturii a Universităţii berlineze, la Zidul Berlinului şi-au pierdut viaţa 138 de oameni. Pe lângă persoanele care intenţionau să fugă în partea occidentală, în această categorie au fost incluse şi cele împuşcate la Zid din cu totul alte motive, dar şi soldaţii RDG-işti ucişi în timpul tentativelor de dezertare.

În opinia directorului-adjunct al Memorialului Zidului Berlinului, Maria Nooke, povestea victimelor e mai importantă decât numărul acestora: "Interesante sunt experienţele acestor oameni. De ce şi-au asumat un asemenea risc? Ce i-a îndemnat s-o facă?"

Chris Gueffroy avea 20 de ani când gloanţele grănicerilor l-au nimerit în plin. Terminase şcoala de ospătari şi urma să fie chemat la oaste. Şi-a dorit să trăiască în libertate şi să poată călători, nu să servească regimul RDG-ist. La nouă luni de la moartea sa, în noiembrie 1989, Zidul Berlinului s-a prăbuşit.