Un „FAUST” modern venit din Sibiu

Cine e Faust pentru Dumneavoastră, l-am întrebat pe regizorul Silviu Purcărete. Un om al Renaşterii, un om al zilelor noastre, sau poate nici una, nici alta?

"Sau ambele…mi-a răspuns regizorul ... şi incă multe alte aspecte. Desigur, el este in primul rând un personaj al modernităţii."

Precedat de o faimă internaţională, spectacolul sibian, prezentat în oraşul lui Goethe, la festivalul care-i poartă numele, a uimit şi a fascinat. După cum se menţiona şi în programul festivalului, cuvântul joacă în această compoziţie teatrală un rol secundar. E un spectacol pătruns de scepticismul mileniului trei.

Faust - un anti-erou?

Altfel decât în multe înscenări ale capodoperei lui Goethe, Faustul lui Silviu Purcărete nu este un cavaler al cunoaşterii. E mai de grabă un anti-erou. In interpretarea pigmentată satiric a lui Ilie Gheorghe, Faust apare de la bun început ca un spirit scolastic, un teoretician de catedră, căutînd zadarnic adevărul în vrafurile de hârţoage prăfuite. Faimosul său pact cu diavolul îi promite eliberarea din chingile unei ştiinţe dogmatice, ieşirea spre o viaţă intensă, trăită din plin. Dar experienţa vieţii, aşa cum i-o oferă Mefisto, va fi de fapt un eşec. Faust devine o pradă uşoară în ghearele abile ale unui Mefisto sclipitor de inteligenţă.

In concordanţă cu conceptul lui Goethe, Mefisto e şi în acest spectacol duşmanul creaţiei şi totodată cel mai activ stimulator al ei. Ofelia Popii, o revelaţie a tinerei generaţii actoriceşti, i-a dat lui Mefisto o extraordinară flexibilitate fizică şi spirituală. Punînd un accent vizibil asupra identităţii androgine a lui Mefisto, regizorul a subliniat complexitatea dramatică a acestui personaj. Se ştie că, din vremurile biblice sau ale filozofiei platoniciene şi până la romanticii germani, mitul androginului a întruchipat ceea ce Mircea Eliade numeşte „misterul identităţii contrariilor", inclusiv coexistenţa binelui şi a răului. In Prologul din Cer al poemului său dramatic, Goethe se referă explicit la paradoxala colaborare a Divinităţii cu principiul negator, dar şi la o concurenţă, în virtutea căreia este formulat cunoscutul rămăşag între Dumnezeu şi Diavol. In spectacolul de faţă, răul domină în mod absolut. Putem vedea aici o aluzie la criza morală a societăţii contemporane.

Un gigantic circ al dezmăţului

S-a vorbit mult despre proporţiile vaste ale montării sibiene, culminînd cu imensa Noapte a Walpurgiei. Ce reprezintă această panoramă grotescă, la edificarea căreia forţa regizorală neobişnuită a lui Silviu Purcărete şi-a dat mâna cu geniul scenografic al lui Helmut Stürmer, cu imaginaţia fantastică a Liei Manţoc, autoarea costumelor şi cu muzica halucinantă a lui Vasile Şirli? În interviurile sale, Purcărete a mărturisit că sursa de inspiraţie a acestui tablou scenic a fost imaginea unui bâlci. O imagine, de sigur, hiperbolizată. Pe scenă se desfăşoară marele bâlci al deşertăciunilor lumii, cu atracţiile lui de mucava, cu artificiile sale ameţitoare, cu tentaţiile şi mirajele sale, cu iluziile sale înfricoşătoare. Dimensiunea are aici o funcţie estetică, ridică metafora la scară universală. Cu nedisimulată ironie îl conduce Mefisto pe Faust prin acest gigantic circ al dezmăţului, punîndu-i în faţă oglinda propriei sale pervertiri.

Şi iată-ne ajunşi la momentul final, acela al morţii lui Faust. Acest episod este tratat de regizor în cheie precumpănitor comică. Înmormântarea lui Faust prilejuieşte chiar şi o scenă bufă. Anti-eroul e ridiculizat pâna la capăt. Şi totuşi, în clipa în care Mefisto scoate la iveală contractul semnat cu sânge, din fundul sălii se aude corul îngerilor, anunţînd salvarea sufletului lui Faust. Fără argumente, fără justificări. E, poate, o ultimă şi supremă ironie: rămăşagul a fost pierdut pe pământ, rămâne să sperăm că el va fi câştigat în Ceruri.