Tulburătoarea mărturie a unui băieţel ucrainean

Ilia ne povestește că într-o seară a ieșit din pivniță împreună cu mama sa pentru a cere apă și ceva de mâncare unei vecine. În jurul lor nu mai exista decât o mare de ruine, iar sunetul focurilor de armă răsuna parcă din toate direcțiile. "Nu am reușit să ajungem la vecină", spune Ilia. "O rachetă a lovit în apropiere. Mama a căzut cu fruntea în jos. A murit a doua zi". 

Copilul povestește mecanic teribilele clipe trăite atunci, ca și cum a trebuit să înveţe pe de rost o oarecare întâmplare, nefiind vorba despre mărturia propriei vieți. 

Băiețelul ucrainean provine din Mariupol, marele oraș din sud-estul extrem al Ucrainei care a devenit un simbol al terorii rusești după 24 februarie 2022, ziua în care a început marea invazie rusă. În timpul asediului de trei luni al Mariupolului, armata rusă a distrus aproape complet orașul și a ucis zeci de mii de civili. Unul dintre ei a fost mama lui Ilia, Natalia Matvienko.

Femeia a murit la 21 martie 2022, cu câteva săptămâni înainte ca Ilia să împlinească nouă ani. El însuși a fost grav rănit la piciorul drept în urma loviturii rachetei. Soldații ruși l-au descoperit la scurt timp după atac și l-au dus cu ei la un spital din orașul ucrainean Donețk, care se află sub ocupație rusă din 2014. Copilul urma să fie plasat la o familie rusă. Însă bunica lui, care din 2017 locuiește în Ujhorod, cel mai vestic oraș din Ucraina, l-a luat din Donețk și l-a adus la ea. La scurt timp după aceea, Ilia a depus mărturie în fața Tribunalului Internațional pentru Crime de Război de la Haga. Mărturia sa a contribuit la mandatul de arestare împotriva lui Vladimir Putin și a reprezentantei sale pentru drepturile copiilor, Maria Lvova-Belova.

Ilia este doar unul dintre zecile de mii de copii ucraineni care au fost răpiți de soldații sau oficialii ruși în teritoriile ucrainene ocupate începând cu februarie 2022. O estimare oficială ucraineană plasează numărul minorilor deportați la aproximativ 19.000. Reprezentanta lui Putin, Lvova-Belova, s-a lăudat în vara anului 2023 că autoritățile ruse au "salvat" circa 700.000 de copii din Ucraina. Până în prezent, Ucraina a reușit să aducă înapoi doar aproximativ 400 de copii răpiți.

Genocid

Indiferent de aceste cifre asistăm la una dintre cele mai grave crime de război din Europa de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace. Oleksandra Matviciuk, o avocată și activistă pentru drepturile omului ucraineană, care conduce Centrul pentru Libertati Civile – recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace în 2022 -,  afirmă că Rusia a comis genocid în Ucraina. 

"Aceste crime de război nu sunt o coincidență ori un accident. Ele sunt o tactică de război a Rusiei împotriva Ucrainei. Copiii sunt trimiși în lagăre de reeducare, li se spune mai întâi că sunt ruși și că Rusia este patria lor. Ei sunt ulterior plasați în familii rusești. Avem de-a face cu o politică de eliminare a identității ucrainene, cu o politică genocidară", a declarat Matviciuk pentru DW.

Ilia era cât pe ce să aibă aceeaşi soartă.

Până în februarie 2022, băiețelul ucrainean a avut o copilărie normală în Mariupol. A locuit cu mama sa singură într-o casă de la periferia estică a orașului și era deja în clasa a treia. El spune că îi plăcea să meargă la cinema în timpul liber și să se joace în parc cu un unchi.

"Evacuare"

În a doua zi după atacul rusesc asupra Mariupolului, copilul a fugit în centrul orașului împreună cu mama sa. Cei doi au locuit într-un hotel timp de câteva zile, iar ulterior într-un adăpost antiaerian, spune Ilia. La un moment dat, mama sa a decis să se întoarcă la casa de la periferia orașului în căutare de hrană. Aproape tot ce se afla acolo fusese distrus. Au reușit totuși să găsească o altă casă cu pivnița intactă, dar și ceva mâncare. Aici s-au ascuns timp de câteva zile, până în fatidica seară în care au ieșit în căutare de hrană la vecină.

Ilia povestește că, după lovitura de rachetă, vecina a venit și i-a cărat atât pe mama sa grav rănită, cât și pe el, în apartamentul ei. Copilul spune că nu-și amintește exact cum a fost când mama sa a murit. Ai mai putut să vorbești cu ea?, îl întreb. Cel mic dă din cap că da. Apoi spune că a doua zi au venit soldații ruși strigând pur și simplu: "Băi, evacuarea!”. Și l-au luat cu ei. "Drumul până la spitalul din Donețk a fost îngrozitor", spune copilul. "Nici nu pot să vă spun cât de tare mă durea piciorul rănit”. 

La spital, unde a fost operat, Ilia a povestit că are o bunică care ar putea să îl îngrijească. Însă după câteva zile, oamenii de la spital i-au spus că îl pot duce la Moscova, la o nouă familie. "Nu am răspuns nimic", spune Ilia, "pentru că îmi era frică să nu îmi facă rău dacă îi contrazic".

Calvarul bunicii

Spitalul era tiscit de copii ucraineni, dar și de jurnaliști care au venit să filmeze, povestește Ilia. Destinul a făcut ca bunica lui, Olena Matvienko, să vadă pe rețelele de socializare un filmuleț în care apărea nepotul ei. Femeia a sunat imediat la spital pentru a anunța că vrea să își ia nepotul acasă. Bunica nu a stat pe gânduri și a pornit cât ai clipi spre Donețkul ocupat - din Ujhorod, în vestul Ucrainei, via Polonia, Lituania, Belarus și Rusia.

A fost o odisee despre care Olena Matvienko are voie să povestească doar câteva detalii, căci la vremea respectivă, întoarcerea lui Ilia și a unei alte fete a fost organizată cu ajutorul guvernului ucrainean și al unui om de afaceri rus. Pentru a nu periclita posibilele salvări ulterioare, tot ce se poate spune este că: Ilia și bunica sa au ajuns înapoi în Ucraina prin Turcia la sfârșitul lunii aprilie 2022. "M-au năpădit lacrimile când am trecut granița în Ucraina cu nepotul meu", spune femeia greu încercată. 

”Trebuie, trebuie să spun prin ce am trecut”

Ajuns în Ucraina, Ilia a fost inițial internat într-un spital din Kiev pentru reabilitare. Acolo, un consilier al președintelui ucrainean Volodimir Zelenski l-a întrebat dacă ar fi dispus să își spună povestea în fața anchetatorilor de la Tribunalul de la Haga, iar copilul a fost de acord. Băiatul a depus mărturie nu numai la Haga, ci și în fața reprezentanților ONU și a vorbit cu numeroși oameni politici occidentali, între care americani și germani. "Mi-am dat seama că trebuie să fac acest lucru", spune Ilia. "Pentru ca să nu existe indiferență. Să știe toată lumea că nu inventez, ci că lucrurile acestea au fost aievea”. 

Nu este greu pentru tine să spui din nou și din nou prin ce ai trecut?, este întrebat puștiul. Nu, răspunde el, pentru că "mi-am dat seama că asta este soarta mea, deci nu plâng, nu am plâns niciodată când am vorbit despre toate acestea”. Copilul vorbește ca un adult, privind lucrurile de la distanță. În schimb, bunica lui plânge mereu când își amintește de tot calvarul, spune el. 

"Poate că o să mor în război"

Bunica lui în vârstă de 65 de ani este o femeie caldă. Femeia a muncit o viață în Mariupol, inclusiv la oțelăria Azovstal, care a devenit un simbol al rezistenței împotriva ocupanților ruși în 2022. Din cei patru copii ai săi, unul a murit în 2014 luptând împotriva ocupanților ruși din estul Ucrainei. În 2022, femeia avea să își piardă și singura fiică, rămânând doar cu doi fii și cu nepotul ei mult iubit, Ilia. Ea însăși s-a mutat din Mariupol în celălalt capăt al Ucrainei, la Ujgorod, în 2017, pentru că a vrut să fie cât mai departe de războiul din așa-numitele Republici Populare Donețk și Lugansk de la acea vreme. Femeia, care primește o pensie de aproximativ 67 de euro pe lună, donează o parte din această mică sumă forțelor armate ucrainene. "Nu aș schimba Ucraina pentru nimic în lume", spune ea, "dar ar fi frumos dacă am putea primi o pensie ceva mai mare".

Ilia și bunica lui locuiesc acum într-un fel de apartament comun în Ujhorod. Baie proprie nu există, dar tare mult le-ar plăcea să aibă o baie a lor, cu duș și tot ce trebuie. Și, dacă se poate, să locuiască în propria lor căsuță. "Mi-e așa un dor de mare, de pizza pe care o cumpăram în fiecare zi în drum spre școală și de orașul meu. Dar și mai dor îmi este de mămica, Dumnezeu s-o ierte”. 

Băiețelul vrea să se facă doctor, dar nu este și convins să va putea să practice această nobilă meserie pentru că încă este cuprins de un sentiment de disperare. ”Să fiu medic este visul meu. Dar poate că mor chiar mâine în război”.