Un act de război, riposta europeană și dezinformarea

Deturnarea de către regimul din Minsk a unui avion de pasageri decolat dintr-o țară a UE și a NATO, aflat în zbor spre altă țară a UE și a NATO, reprezintă nu doar un act de terorism de stat.  Nu e doar piraterie. Să-i spunem pe nume. E un act de război.

Știm de ce regimul din Minsk a comis acest act. Pentru a-l captura pe jurnalistul și bloggerul Roman Protasevici, a cărui activitate pro-democratică e evident că i s-a părut excesiv de periculoasă pentru capacitatea mobilizării opoziției democratice și, deci, pentru puterea dictatorului. 

Jurnalistul arestat servește și drept exemplu de intimidat opoziția și de răspândit confuzia în Occident, motiv pentru care n-a fost doar reținut abuziv spre a fi judecat și condamnat la fel de abuziv. În maniera unui criminal în masă ca Saddam Hussein, Lukașenko și-a exhibat prada și jertfa la televizor, cu chipul tumefiat de bătaie, după toate probabilitățile. 

Mobiluri și metode

A fost bătut, probabil, spre a recunoaște ”vinovății” de bună seamă imaginare. Sunt acelea care se admit doar după șantaj, maltratare și tortură, metode bine documentate grație unor foști deținuți, în practicile și tratamentele degradante aplicate de regimul Lukașenko. 

Ce anume face tortura dintr-un om? O spune just și expresiv, în ”Dincolo de vină și pedeapsă”, Jean Amery, scriitorul arestat de Gestapo ca rezistent, înainte de a fi deportat la Auschwitz. Potrivit lui, tortura (pe care nu o practicau, firește, doar hitleriștii) era ”însăși esența statului nazist”. Și, întrucât violează granițele corporale ale persoanei, e și ”o formă de viol”. De la prima lovitură, reliefa Amery, ”omul se simte neajutorat”, pentru ca apoi să-și piardă ”încrederea în lume”. În fapt, devine victima unei sadice filosofii nihiliste, al cărei scop final nu e să distrugă doar persoana toturată, ci conviețuirea, lumea, civilizația și normele pe care se bazează.

În cazul Protasevici, exhibarea lui televizată cu obrazul tumefiat de bătaie reprezintă o savantă implicare a mediilor de informare și dezinformare în masă în războiul hibrid menit, pe de o parte, să intimideze opoziția internă și externă contestând legitimitatea prezidențială a lui Lukașenko și pe patronul său de la Moscova, Putin, indiferent unde rezidă disidenții sau jurnaliștii critici, în UE sau în alte state din vest. Pe de alta, e o palmă pe obrazul Occidentului, care a condamnat vehement răpirea jurnalistului. 
Pe scurt, ne aflăm în fața unor acte flagrante, fățișe, vizibile, al căror mesaj combinat reprezintă, ca și actul de terorism de stat și de piraterie aeriană al lui Lukașenko, o doar vag disimulată declarație de război. La adresa cui? Nu doar a opoziției, ci și a vestului, a democrației, a Comunității Internaționale. 

În cauză e și NATO, care încă nu a ripostat

Dacă așa stau lucrurile, sancțiunile adoptate de UE până acum sunt indiscutabil insuficiente. În plus, declarația de război a Belarus (cu sprijinul vădit al Rusiei și sub umbrela securitară a Moscovei) nu vizează doar Comunitatea. În colimatorul tiranilor e pactul defensiv nordatlantic, căruia îi aparțin patria avionului de pasageri irlandez deturnat cu forța, la ordinul dictatorului și hoțului electoral al Belarus, Aleksander Lukașenko, de un aparat de zbor militar. 

Tot de NATO, nu doar de UE, aparțin și capitalele aflate la originea și la destinația zborului aparatului Ryanair, din care sângerosul tiran din Minsk l-a extras pe Protasevici. Ca și pe prietena lui, de care statul polițienesc zis Belarus se folosește, probabil, conform metodelor oricărei dictaturi, spre a șantaja, dezarma și distruge moral și psihic tânăra sa victimă principală. Care este mai întâi Roman Protasevici, apoi întregul jurnalism liber.

Or, dacă în cătarea Moscovei și a Rusiei Albe conduse de satrapul lui Putin e NATO, pare evident că alianța nordatlantică ar trebui să le dea tiranilor o replică. Și anume una net mai adecvată decât cele, fatal insuficiente, luate în considerare până în prezent de UE, care au mai dat greș și în trecut, din cauza lipsei lor de rigoare. Întrucât în joc e însăși ”credibilitatea Occidentului”, ba chiar și a ordinii internaționale, NATO ar putea trece la edificarea unei zone de survol a Belarus, propunea recent un editorialist al ziarului austriac Der Standard. 

Pacea, dezinformarea, prostia și trufia

Pe drept. Căci, dacă se dorește pacea, iar nu stimularea celor mai inumane, barbare și belicoase grupări teroriste și dictaturi, de la Beijing la Phenian și de la Moscova la Teheran, care operează între altele cu răpiri de opozanți și jurnaliști, un fapt e clar: la acte de război, ori la terorism guvernamental și piraterie aeriană comandate de un șef de stat nu se răspunde cu jumătăți de măsură luate fără nicio tragere de inimă.

Concomitent, trebuie acordată net mai multă atenție și altor chestii mai mărunte, dar constituind tot acțiuni și agresiuni tipice pentru un război hibrid. În cauză sunt propaganda și dezinformarea. Dar și trufia și prostia, recrutate sistematic de propagandiști spre a potența confuzia, a răspândi agitprop și a frâna și lichida contraoperațiuni dureroase pentru tiranii. 

Edificatoare în această ordine de idei sunt unele ecouri ale acțiunii spectaculoase și eficiente împotriva tiraniei, care nu costă democrațiile europene mai nimic, de felul celei propuse recent de scriitorul român Andrei Oișteanu și adoptate, spre cinstea ei și a primăriei pe care o conduce, de edilul sectorului 1 al capitalei române, Clotilde Armand. E vorba de actul de solidarizare cu ziaristul prigonit prin rebotezarea străzii Tuberozeler în ”Roman Protasevici”.

În reacție, s-au auzit instantaneu voci doldora de morgă, luând în derâdere, trufaș, propunerea avansată de Oișteanu. În mod evident, transpunerea unei atari recomandări nu ar fi defel menită să înlocuiască sancțiunile severe care ar trebui adoptate în contra Belarus. Și a Rusiei. Ci doar să facă ce se poate face, la nivelul unei primării de sector, spre a se contracara iritant tiraniile în cauză, cu bonusul important al stabilirii unui reper etic și al susținerii libertății presei într-o lume tot mai debusolată și confuză moral. Nimic mai mult. 

Dar nici mai puțin. Și nu toate cârtelile la adresa acestui recomandabil proiect, în multe privințe salutar și relativ lesne de materializat, sunt nevinovate derapaje ale unui komentariat înfumurat. Nu puține nemulțumiri iscate de reacțiile apusene la actul de terorism de stat al Belarus ascund agende dezinformatoare. În ecou la abuziva arestare a lui Roman Protasevici s-au aruncat masiv pe piață, în special în rețelele sociale, care sunt mai ușor de amețit și prostit, narațiunile agitpropului rusesc, încercând să devieze atenția de la barbaria comisă cu mijloace polițienești și militare ultramoderne de Aleksander Lukașenko.

Tunurile de ceață ale tiranilor

Întru reorientarea indignării generale și devierea atenției, acest agitprop continuă să folosească metodele utilizate de teoriile conspirației și, în special, de cea antisemită. 
Astfel, se atribuie victimei (denigrată pe bază de poze false ori greșit interpretate) vina pentru crima săvârșită împotriva ei. În cazul de față împotriva lui Roman Protasevici, a Uniunii Europene, a Vestului. 

În acest scop, agitpropul rus face comparații abuzive, de pildă între deturnarea forțată, manu militari, a avionului Ryanair și percheziționarea discutabilă, dar acceptată de președintele de atunci al Boliviei, Morales, a aparatului său de zbor, aterizat la Viena din ”motive tehnice”, după cum s-a spus. Se presupunea, potrivit declarațiilor de atunci ale liderului din La Paz, că în avion se afla fugitivul Ed Snowden. 

Comparații nu mai puțin absurde se fac între Protasevici și Snowden însuși. Sau Julian Assange. Or, bloggerul din Belarus chiar e un jurnalist care n-a comis delicte, în vreme ce Snowden și Assange, departe de profesia jurnalismului clasic, au fost acuzați de justițiile independente ale unor state de drept, nu ale unor dictaturi ca Belarus, de crime reale, de spionaj și divulgare de documente secrete cu urmări fatale pentru agenți secreți occidentali. Iar în cazul Assange, de viol, inculpatul fugind de răspunderea în fața justiției suedeze.

Bun. Dar ce putem face noi înșine? Mult! A nu răspândi și a contracara dezinformările cu pricina și altele asemenea nu ar trebui să fie doar obiectul demersurilor defensive ale UE și ale NATO. Ar trebui să fie și datoria fiecărui cetățean european în parte, fiind la îndemâna oricui înțelege actualul război hibrid. Fiindcă, la urma urmei, în linia de miră a dictatorilor suntem chiar noi: cetățenii lumii încă libere.