Trădarea lui Victor Ponta sau transformarea lui Traian Băsescu
12 aprilie 2013Toată lumea vorbeşte astăzi despre rolul major al comunicării în viaţa politică. La o întrunire recentă cu tinerii social-democraţi, primul ministru, Victor Ponta, a făcut şi el câteva reflecţii pe această temă fiind conştient că iluzia pe care o crează comunicarea copleşeşte adesea realitatea. Uneori (şi mai ales în campaniile electorale) nu contează prea mult ce eşti, ci ceea ce reuşeşti să pari a fi.
Dar în ciuda faptului că toţi actorii politici par conştienţi de noile condiţii în care se desfăşoară viaţa politică, ei cad mereu în capcana iluziei comunicării. Ca de pildă cei care îşi manifestă frustrarea faţă de revenirea lui Traian Băsescu în prim planul vieţii politice. Pentru cei care au cerut demiterea preşedintelui, pentru cele peste şapte milioane de persoane care au şi votat demiterea este cu siguranţă frustrant, dar se pierde din vedere că preşedintele care a revenit are mesaje complet diferite faţă de preşedintele anterior.
Cu un an în urmă preşedintele Băsescu vorbea despre Victor Ponta în termeni depreciativi care coborau mult sub limita minimei politeţe, or, astăzi îl descrie ca pe un politician responsabil. Cu un an în urmă excludea din principiu o alternanţă la guvernare şi ameninţa direct sau voalat că se va opune propunerii majorităţii, or astăzi acceptă coabitarea cu liderul majorităţii pe care îl descrie în termeni pozitivi nu doar în ţară ci şi în străinătate. Desigur - spun naturile suspicioase -, preşedintele doreşte să dividă alianţa guvernamentală, dar, chiar dacă ar fi aşa, se pierde esenţialul. Preşedintele se conduce astăzi într-un mod care ar fi preîntâmpinat anul trecut multe decizii riscante. ”Am ajuns", a mărturisit preşedintele, "să fiu lobbyist pentru guvern, aş fi vrut să fiu şi pentru opoziţie”.
Preşedintele utilizează însă din plin iluzia comunicării pentru a transmite subliminal mesajul că a reuşit să-şi învingă adversarii şi că îi laudă doar este pentru că aceştia s-ar fi supus necondiţioant. În planul acesta, preşedintele, nevoit să accepte compromisuri raţionale şi binevenite, pare că şi-a impus condiţiile în faţa unor adversari prea slabi.
Liderul PNL Crin Antonescu nu reuşeşte de fapt decât să întărească iluzia creată de preşedinte. Opunându-se iritat oricărui dialog cu Traian Băsescu, care în mod raţional nu poate fi ocolit, el nu face decât să ofere acestuia posibilitatea de a-şi construi o platformă de atac. Victoria va aparţine aceluia care va şti să creeze cea mai favorabilă iluzie. Este o concluzie deconcertantă, desigur, dar care se răsfrânge nu doar asupra României, ci a tuturor societăţilor moderne. În România însă nivelul redus de informare şi de educaţie şi în consecinţă absenţa spiritului critic face ca iluzia comunicării să prevaleze excesiv asupra realităţii din spatele ei.
Publicul ar trebui să înţeleagă că atât preşedintele cât şi primul ministru nu au altă şansă pe plan extern decât să colaboreze. Dacă ar fi fost posibil să se sfâşie în ţară şi să pară în vest că iau decizii consensuale ar fi făcut-o, dar, pentru că aşa ceva nu mai este posibil, cei doi lideri sunt realmente condamnaţi la colaborare. Niciunul dintre ei nu poate fi credibil dacă se baricadează pe poziţii absolutiste, căci nimeni din afara ţării nu este cu adevărat preocupat de rivalităţile personale.
Un exemplu relevant, dintr-un plan doar aparent diferit, este acela al prezenţei scriitorilor români la Salonul de carte de la Paris. Câteva personalităţi importante ale culturii româneşti au boicotat salonul, dar s-a văzut că cei mai mulţi francezi au rămas mai curând nedumeriţi. Ei nu făceau desigur distincţia între ”intelectualii lui Băsescu” şi ”intelectualii USL”, ei credeau pur şi simplu că diferenţele acestea sunt nerelevante şi că asistă la expunerea culturii româneşti în ansamblul ei nedivizat. În definitiv adevărata cultură începe acolo unde încetează coteriile politice. Literatura şi filosofia încep acolo unde încetează tirania realului şi forţa resentimentului. Schimbând ceea ce e de schimbat, să arătăm că pe scena mare a politicii se profilează în primul rând România ca subiect politic central şi abia apoi apar deosebirile partizane.