Trimiteți copiii la școală!

Ministrul Educației a grăit, ghidurile sunt, în sfârșit, publice, este clar cum începe școala?

Cred că era clar de acum o lună, să zicem, cam care ar fi principalele măsuri pe care orice director de școală în colaborare cu comunitatea lui, dacă și-a format-o, ar putea să le pună la punct din timp, în măsura nevoilor și posibilităților fiecărei școli.

Și dacă ieșea un ghid extraordinar de explicit și de clar, nici măcar la noi, în sistemul privat, unde avem mai mare flexibilitate, nu îl poți aplica întocmai până nu gândești cu capul tău la fața locului și vezi ce nevoi concrete sunt.

Cu toate bâlbele ministerului și frustrarea noastră pe ei, e greu să pretinzi de la niște oameni care nu sunt pregătiți și nu au toate competențele, sau chiar dacă ar fi acolo cei mai buni, să dea o formulă valabilă pentru toți.

Poți da niște linii directoare despre măsurile de bază și pentru prima dată în România trebuie să te bazezi pe capacitatea comunităților de a se organiza.

Eu, de exemplu, am două sedii și ce funcționează într-unul nu funcționează în celălalt. Așteptările părinților și elevilor într-un loc nu sunt la fel cu cele din celălalt loc. Și atunci trebuie să îmi pun mintea și energia la bătaie să adaptăm spațiile.

Școlilor de stat le e foarte greu în acest moment să gândească adaptat la nevoi. Ca să poți face acest lucru ar fi trebuit să funcționezi cel puțin câțiva ani înainte ca o comunitate autonomă de oameni care au luat decizii împreună, care au avut copilul în centrul atenției lor, cu oameni antrenați să urmărească deprinderile copiilor.

Sigur că acum toate aceste lucruri din spate, care ar fi trebuit să funcționeze absolut normal în orice școală fără pandemie, se suprapun cu problematica specifică pandemiei. De aceea, există sentimentul că nu se poate.

Dacă școlile romanești ar fi avut ceva autonomie de decizie înainte de pandemie, dacă oamenii s-ar fi exersat dinainte în decizii care țin de comunitatea locală, nu mai dădeam ochii atât de mult peste cap așteptând de la minister proceduri care să funcționeze în fiecare școală.

Ministerul a dat, cum a dat, niște reguli de bun simț, noi suntem panicați că nu par a comunica nimic nici ministra, nici premierul, pentru că nu suntem obișnuiți să gândim în comunitățile locale și să luăm decizii interne.

Dvs, în sistemul privat, aveți banii privați ai școlii, pe care îi gestionați pentru necesități. Școlile de stat au banii dați de autoritățile publice locale, care, la rândul lor, nu au bugetat aceste cheltuieli, care le vor fi decontate din decembrie. Deci această descentralizare, de tipul ”aruncăm copilul în apă și om vedea”, nu trebuia însoțită de o finanțare clară?

Primăriile aveau bugetate petreceri ale toamnei, seri ale orașului, concerte în preajma alegerilor, anul acesta ele nu au avut loc, bănuiesc că nu au mai fost bugetate.

Cum și când a bugetat fiecare pe lege este o responsabilitate locală. În mod normal, un director de școală ar fi trebuit ca din iunie să tragă de tot ce înseamnă comunitatea locală.

Nici noi nu dispunem de sume enorme, avem sume mici pentru investiții, dar ca o comunitate mai închegată, ne-am pus problema din mai–iunie.

Nu cred că funcționează niciunde soluția statului care emană miraculos soluții cu două săptămâni înainte. E vorba despre răspunderea individuală, despre responsabilitatea posturilor de directori, de inspectori care nu se manifestă însă ca manageri, ci ca funcționari de stat care așteaptă directive și soluții.

Una dintre cele mai mari hibe din sistem este lipsa unui sistem de tragere la răspundere: ce se întâmplă dacă nu-mi fac treaba bine? La noi e doar: ce se întâmplă dacă nu–mi fac treaba bine față de partidul politic care m-a numit?

Citiți articolul integral AICI.