Tezaurul și „necesitatea geografică” a lui Titulescu

BNR se pregătește pentru perioada post război, când Rusia va ieși slăbită, izolată pe plan internațional, nevoită să facă tot ceea ce i se cere pentru a putea fi reprimită în lume. Atunci va fi momentul în care România poate să forțeze recuperarea Tezaurului. Bucureștiul a pierdut un moment similar în 1991 când a căzut Uniunea Sovietică, fiindcă subiectul nu era bine pregătit nici la ministerul de Externe, nici la cel de Finanțe și probabil nici la Banca Națională.

Sigur, au existat și alte ferestre pe care le-ar fi putut folosi România, dar nu a avut forța necesară, informații importante la timp și nu și-a conturat nicicând o doctrină principială de politică externă. De la Nicolae Titulescu, artizanul diplomației autohtone în perioada interbelică, la Ion Iliescu, președintele român care a semnat în 2003 Tratatul de bază alături de Vladimir Putin, ar fi fost câteva ocazii în care România ar fi putut să-și ia comoara înapoi.

Prea des, însă, Bucureștiul a stat în genunchi în fața Moscovei, prea des liderii români s-au lăsat copleșiți de ceea ce Titulescu numea în argumentația lui pentru o alianță româno-sovietică „necesitatea geografiei”. Forța de atracție a Rusiei nu se baza atât pe fascinația culturală, cât mai degrabă pe capacitatea celor de la Moscova de a găsi persoane importante gata să-și tranzacționeze țara, dincolo de interesele naționale. Sigur, România nu a fost niciodată destul de puternică pentru a se opune Rusiei, dar nici nu a avut o doctrină de politică externă clară, cu linii roșii bine trasate, cum au statele care nu se clatină cu ușurință. 

Textul Tratatului din 2003, parafat de Mircea Geoană ca ministru de Externe, nici măcar nu menționează cuvântul „tezaur” iar subiectul a fost plasat într-o comisie a istoricilor, ca și cum la mijloc nu ar fi fost vorba despre bani și bunuri naționale de primă importanță, ci despre semantică sau despre situații vechi care trebuie înțelese mai bine de cele două părți. Comisia nu este prevăzută prin Tratat, deci rolul ei e mai degrabă butaforic decât pragmatic.

România a trimis Tezaurul său la Moscova în Primul Război Mondial de teamă că banii și cele mai importante vestigii pe care le are țara ar fi putut cădea în mâinile germanilor. În prima etapă, în 1916, au luat drumul Rusiei 1738 de casete cu aur ale Băncii Naționale, plus două casete cu bijuterii ale Reginei Maria, în valoare totală de 322 de milioane de lei aur.

Complet ilogic a fost însă al doilea transport, trimis în plină revoluție bolșevică, în care statul rus era în disoluție. În iulie 1917, trenurile trimise spre Moscova conțineau nu doar aur, ci și arhive, cărți rare, manuscrise importante, tablouri, icoane vechi și alte colecții care acum și-ar avea locul în muzeele românești.

De altfel, pe tot parcursul Primului Război Mondial, inclusiv după ce în Rusia instituțiile nu mai funcționau ca înainte iar palatele cădeau în mâinile proletariatului, România a continuat să-și tipărească banii acolo. Incapacitatea diplomaților și politicienilor români de a înțelege realitatea și de a continua să trateze politica de stat în logica „necesității geografice” care dictează permanenta alianță cu Moscova a rămas un secol întreg o piatră de moară legată de picioarele României.

Lipsa strategiilor pe termen lung și oscilațiile care continuă la marginea politicii de stat ar avea probabil efecte la fel de nefaste ca trimiterea Tezaurului la Moscova, dacă România n-ar fi în NATO și UE.