"Putin e propriul său ostatic"

Laureata Premiului Nobel pentru Literatură Svetlana Alexievici, în vârstă de 71 de ani, ne primește în foaierul hotelului modest din Stuttgart, la care este cazată. Scriitoarea bea un espresso dublu dintr-un pahar de carton, e răcită și pare obosită în dimineața după premiera de la Opera din Stuttgart. Compozitorul Serghei Nevski a realizat o variantă muzicală a cărții ei "Vremuri second-hand" (publicată în traducere în limba română, în 2016, la editura Humanitas).

DW: Ce părere aveți despre spectacolul lui Nevski?

Svetlana Alexievici: Serghei Nevski a reușit să prelucreze surprinzător de mult material literar din cartea mea. În mod subtil, a ales din text exact ceea ce e cel mai aproape de sufletul meu. Desigur, a fost tristă concluzia că nimic nu se schimbă în Rusia: ea se resimte în opera lui Modest Mussorgski, la Pușkin și la Nevski.

Piesa lui Pușkin "Boris Godunov", la care vă referiți, se încheie cu propoziția: "Poporul rămâne mut". La sfârșitul operei omonime a lui Modest Mussorgski, țarul Boris Godunov își pierde mințile. Cum se termină "Vremuri second-hand" - acum și pe scena Operei din Stuttgart? 

Cu nebunia colectivă! Asta se vede. Când citești declarațiile unora dintre politicienii ruși, ai impresia că există o epidemie a nebuniei totale. Mă refer, spre exemplu, la planurile de a ancora "rolul central" al Bisericii din Rusia în legea fundamentală. Nici măcar țarului nu i-ar fi trecut prin cap așa o idee!       

Vă referiți la actuala reformă constituțională din Rusia. Ca bună cunoscătoare a naturii umane, ce credeți că urmărește Putin? În Rusia, unii consideră că președintele își pregătește deja retragerea de pe scena politică. Poate că își mai dorește câțiva ani frumoși în afara Kremlinului...          

Nu cred. Am impresia că Putin a devenit propriul său ostatic, la fel ca președintele belarus Lukașenko. Într-o astfel de situație, nu prea poți să te retragi. Dictaturile sunt brutale chiar și pentru dictatorii înșiși, ei nu duc, de fapt, o viață umană. 

Am vrut să înțeleg, spre exemplu, ce fel de om a fost Lenin. Citind multe despre viața lui, am ajuns la o cărticică în care era relatat următorul episod: odată, Lenin a petrecut noaptea la un muncitor. Gazda s-a trezit în toiul nopții, când a auzit că cineva se plimbă prin încăperea unde dormea Lenin. Muncitorul a intrat în cameră și a văzut că nimeni altul decât oaspetele său cotrobăia printre cărțile din bibliotecă. Lenin s-a întors spre gazdă și i-a spus cu amărăciune: "Pe toate astea nu le-am citit încă!" Era un regret profund uman că viața a trecut pe lângă el. La urma urmei, devenise ostaticul propriilor sale idei paranoice. Lenin regreta că nu a citit atâtea cărți, dar ce vor regreta, oare, Putin și Lukașenko?    

Ei vor regreta că nu au reușit să introducă o monarhie, că nu vor putea să le transfere puterea propriilor urmași. Le-ar plăcea așa ceva, pentru că s-au săturat să tot mimeze această democrație primitivă, în care nu mai crede nimeni de multă vreme. Poate că vor regreta și că nu și-au trăit propria viață. Bani, da. Miliarde, apartamente, palate - dar acestea nu aduc fericirea. Bărbații sunt mereu într-o competiție. O vreme, aceste jocuri li se par palpitante, dar cine a ajuns deja sus, știe exact ce preț a plătit. El realizează că nu mai are prieteni adevărați - doar dușmanii sunt reali.

Lumea e condusă însă în continuare de bărbați albi, cu vârste înaintate, ca Putin sau Trump. Ce să facă tinerii? Cui îi aparține viitorul? 

Omenirea se schimbă. De curând, am fost la Londra și am văzut mulți activiști ecologiști tineri, din moment ce Greta Thunberg tocmai venise în oraș. Am avut sentimentul că am ajuns într-o altă dimensiune, pe altă planetă. Ceea ce conta pentru noi nu mai e atât de important pentru acești oameni. De pildă, am stat de vorbă cu un tânăr care lupta pentru drepturile pinguinilor - dar nu pentru drepturile omului. Generația care a crescut cu Harry Potter înțelege problema binelui și a răului altfel decât noi, cei care am crescut cu Dostoievski. Viitorul îi aparține însă generației Gretei, cu toate ideile, fricile, iubirile și antipatiile ei.        

Cel de-al Doilea Război Mondial se numără printre subiectele principale ale scrierilor dumneavoastră. În ultima vreme, observăm în Europa de Est un fel de "război al victoriei", o dispută în care se implică Rusia și Polonia, dar și Țările Baltice și Belarus. Cine sunt invingătorii, eliberatorii, ocupatorii și victimele? Există posibilitatea de a găsi un numitor comun?                 

Într-adevăr, se aude în repetate rânduri de monumente ale soldaților sovietici mânjite cu vopsea, și în Belarus. De fapt, avem toate motivele să-i admirăm pe băieții din Reazan sau Minsk, care au luptat și au murit pentru a elibera lumea de fascism și care le-au lăsat singure pe bietele lor mame. Pe de altă parte, de ce în Rusia și Belarus nimeni nu vrea să vorbească despre faptul că fără Stalin nici nu ar fi fost posibil fascismul?   

Este posibilă o confruntare sinceră cu trecutul în Rusia și Belarus?

Nu, nici acum nu știm încă ce s-a întâmplat cu popoarele noastre în secolul 20. Arhivele sunt închise. Adevărul despre război reprezintă un tabu. Nimic nu se va schimba până nu vine o generație nouă, liberă. Dar de unde să apară? În Ucraina a existat revoluția din piața Maidan, și de acolo s-a cristalizat o nouă generație care e în măsură să declanșeze un al doilea sau un al treilea "Maidan". 

Dar de ce nu e posibil așa ceva și în Rusia sau Belarus? În fond, și Ucraina e o fostă republică sovietică. 

Ucraina are o tradiție democratică bogată, dacă ne gândim, spre exemplu, la vechiul stat al cazacilor. Așa ceva n-a existat în Belarus. Iar în Rusia se ajunge automat la "mașinăria stalinistă": un mecanism al fricii îi determină pe ruși să se poziționeze, cu hotărâre, de partea celor puternici.  

Am auzit că lucrați la o carte despre iubire. Despre ce fel de iubire e vorba?

Despre iubirea bărbaților pentru femei, a bărbaților pentru bărbați, a femeilor pentru femeie. Despre iubire în general - cel mai mare dar oferit de viață!