Supraviețuitoare a regimului nazist luptă pentru reparații

De fapt, tema este una tristă: prigonirea întregii familii de către naziști și absența unor despăgubiri adevărate. Totuși, Frieda Daniels, născută Lemoine, râde mult și tare. A făcut asta se pare adesea în viața ei. Nu pare de 89 de ani, mai degrabă de 60. Fosta acrobată are și azi întinsă în grădină o sârmă pe care practică exerciții de echilibristică. "Cu asta îmi pierd eu vremea", spune Frieda râzând.

Frieda a început echilibristica pe sârmă la vârsta de cinci ani. La Stade, în Saxonia Inferioară. "Cu toții stăteau și priveau iar eu am mers la sârmă. Au venit toți oamenii din piață să privească. La final, toată lumea mi-a dat niște bănuți. A fost așa de frumos!". Toți din familia Friedei erau acrobați. Domiciliul lor stabil era la Hamburg, dar în timpul sezonului călătoreau cu rulota prin Germania pentru spectacolele lor. 

Meseriile de artă stradală erau considerate escrocherii

Când Frieda și-a început cariera de acrobată pe sârmă, Hitler era deja de cinci ani la putere - era anul 1938. La vremea aceea, regimul național-socialist trimitea deja în lagăre de concentrare etnici sinti și roma care nu erau dispuși să renunțe la meseriile de artiști stradali. Printre ei, comercianți, muzicieni, artiști. Deja din 1933, aceste meserii erau considerate "ocupații neproductive sau chiar escrocherii".

Interdicția de a-și mai practica meseria a lovit familia Friedei în 1942. Au primit de asemenea interdicția de a-și părăsi locul de domiciliu, ceea ce pentru regimul nazist era pregătirea pentru deportare sau ucidere. Cei afectați de această măsură erau deci obligați să rămână într-un singur loc, pierzându-și libertatea de mișcare. Familia Friedei și alți etnici sinti și roma nu au mai putut lucra și au suferit de sărăcie. 

"A fost rău, deloc easy (ușor)", spune Frieda. Când vorbește, amestecă mereu cuvinte din engleză în germana ei. În 1954 ea a emigrat în SUA. Azi trăiește la Temecula, în California. Stăm de vorbă prin videocall.

"Știau că suntem țigani"

În timpul interdicției de deplasare, au suferit de foame, povestește Frieda. Etnicii sinti și roma au primit atunci mult mai puține bonuri de alimente decât restul populației. Frieda și frații ei nu au mai avut voie să meargă la școală. Ceilalți copii o numeau batjocoritor "țigancă". În timpul bombardamentelor, nimeni nu o lăsa să intre în adăposturile anti-bombă. "Știau că suntem țigani, pentru că aveam părul și ochii închiși la culoare. Mama mea avea zece copii, în jurul nostru cădeau bombele, străzile ardeau și pe noi nu ne lăsau în adăposturi. A fost groaznic." 

Regimul nazist voia să-i înregistreze la poliție pe toți etnicii sinti și roma și să îi supună la "analize de biologia rasei". Inclusiv tatăl Friedei, Johann, a fost obligat să meargă la o astfel de "analiză": național-socialiștii îi măsurau și fotografiau pe etnicii sinti și roma în ipostaze umilitoare - uneori în condiții de violență - și emiteau apoi "certificate rasiale". Regimul nazist îi considera o "rasă inferioară".

Teama permanentă de deportare

Odată ce erai înregistrat, nu mai aveai cum să fugi. Tatăl Friedei era obligat să se prezinte o dată la două săptămâni la Gestapo și să ia mereu cu el câte doi copii. Și pe Frieda a luat-o o dată cu el. Acolo, ea a fost despărțită de părintele ei și interogată. Și în ziua de azi are un sentiment neplăcut când trebuie să se prezinte la autorități sau când vede polițiști. Cel mai greu a fost pentru mama ei: "Tot timpul plângea. Nu știa dacă mai venim înapoi acasă de la interogări." Național-socialiștii i-au deportat pe mulți dintre cunoscuții lor. 

Părinții Friedei nu reușeau să cadă de acord: să fugă sau să rămână? Dacă rămâneau, exista mereu pericolul deportării într-un lagăr de concentrare, dar exista și șansa unei eventuale eliberări de către aliați. Dacă fugeau și erau prinși, naziștii i-ar fi deportat direct.

Frieda sare din scaunul ei și ia o fotografie cu tatăl ei pe care mi-o arată. Suplu, mândru, îmbrăcat într-un costum negru, cu păr negru. Ar fi fost un bun diplomat, spune ea râzând. Tatăl ei ar fi avut mereu contacte numeroase și relații bune. A reușit să facă rost de mâncare atunci când nu mai aveau. Când au rămas fără adăpost, el a găsit unul, când au trebuit să fugă, el a procurat biletele de tren.

Frieda și familia ei au fugit de naziști

"Tata asculta în secret BBC. Așa a aflat că Hamburg fusese intens bombardat." Nu ar fi avut nicio șansă să supraviețuiască în rulota lor. Noaptea s-au urcat într-un tren și au lăsat totul în urmă. S-au ascuns în Turingia la bunica ei din partea mamei, care nu era de etnie sinti. Ar fi vrut să se întoarcă, dar rulota lor a fost complet distrusă. Frieda spune că acesta a fost poate norocul lor. Poate că naziștii au crezut că au murit cu toții în bombardamente.

Frieda îmi arată fotografii de după 1945. Familia a locuit la Kassel, dar s-a plimbat prin toată Germania cu spectacolele ei de acrobație pe sârmă. Fotografiile de dinainte nu mai există, au fost arse la bombardamente. Fiicele și nepoții ei trebuie să-i aducă tot mereu fotografii noi.

O văd pe Frieda în alb-negru, la vârsta de 18 ani, stând în fața rulotei familiei ei, apoi la 20 de ani pe sârmă sau cu tatăl ei la Moulin Rouge în Hollywood. 

Frieda continuă să lupte pentru reparații

Frieda nu a primit nici până azi despăgubiri corecte pentru nedreptățile suferite. O singură dată în jur de 2000 de euro, asta ar fi fost tot, spune ea. Ea luptă în continuare pentru reparații financiare pentru perioada în care nu a putut să meargă la școală, pentru pierderile economice suferite de afacerea lor, dar și pentru suferințele fizice și psihice. Ea nu este un caz unic: guvernul german nu recunoaște nici azi interdicția de deplasare impusă atunci de naziști drept o măsură tipică de persecuție a regimului național-socialist. Istoricii sunt de altă părere: regimul nazist a urmărit din 1939 obiectivul de a-i deporta pe toți etnicii sinti și roma de pe teritoriul german. Heinrich Himmler, șeful SS, a ordonat interdicția de deplasare pentru a pregăti deportările. 

Raportul Comisiei Independente Anti-Țiganism, publicat în 2021, cere despăgubirea corectă a puținilor supraviețuitori care au fost afectați de acea interdicție de deplasare. Guvernul de la Berlin a însărcinat Comisia amintită să analizeze timp de doi ani situația comunității de sinti și romi. Și Frieda continuă să lupte, alături de Consiliul Central al etnicilor sinti și roma. De fapt, nici nu este vorba de prea mulți bani - aproximativ 400 de euro pe lună.

"Ar fi minunat! Dar Consiliul Central spune că se află tot în stadiu de discuții. Cât să mai dureze? Suntem cu toții aproape de 90 de ani. Am fost acolo, am trecut prin toate astea!"