Statutul provinciei Kosovo revine în actualitate

Poziţiile guvernelor de la Belgrad şi Priştina, cu privire la viitorul statut al provinciei sârbe Kosovo sunt, aşadar, cât se poate de divergente. Pe de-o parte se află Vojislav Kostunica, care militează pentru menţinerea provinciei în graniţele Serbiei, iar pe de alta stau albanezii Kosovari care reclamă hotărât separarea definitivă de Belgrad, nevoind să discute nici o altă posibilă soluţie.

Desigur, este legitim să formulezi pretenţii maxime la începutul unor negocieri. Şi, bineînţeles, amblele puncte de vedere se justifică. Este de înţeles atât teama albanezilor, hrănită de amintirea dramaticelor evenimente din anii 80 şi mai ales 90, cât şi nemulţumirea Belgradului, provocată de starea de precară securitate, care afectează astăzi minoritatea sârbă din Kosovo. Numai că ambele tabere îşi apără cu atâta ardoare cauza, exclud cu atâta hotărâre orice compromis, încât o eventuală cedare, oricât de minoră ar fi privită ca o gravă înfrângere.

Or, tocmai asta este de pe acum limpede, că negocierile vor lua sfârşit printr-o soluţie de compromis. Şi aşa cum se poate de pe acum anticipa, compromisul va fi probabil un plan înţesat de condiţii şi obligaţii, a căror îndeplinire va trena ani în şir, astfel că ţelul – autonomia sau independenţa - va fi pierdut cu totul din vedere.

Cu privire la un singur aspect, părţile au ajuns la consens: anume că bilanţul ultimilor şase ani este mai mult decât modest. Deşi provincia a făcut sub administraţie ONU primii paşi în direcţia unui stat democratic, problemele reale - între care garantarea securităţii, combaterea corupţiei, ajunsă la cote paroxistice şi ocuparea forţei de muncă - nu au putut fi rezolvate. Responsabilitatea le revine aici politicienilor albanezi. Ei sunt vinovaţi pentru tot ce nu funcţionează, fiindcă, în loc să-şi asume răspundere, au preferat să paseze sarcinile administraţiei internaţionale. Totodată, mulţi dintre sârbi au preferat să asculte directivele Belgradului în loc să-şi asume răspunderi – fapt demonstrat de boicotarea alegerilor de anul trecut.

Toate părţile implicate în negocieri trebuie să conştientizeze că soluţiile care menţin status quo-ul actual de fapt nu sunt soluţii. O provincie Kosovo viabilă nu poate lua fiinţă dacă se continuă cultivarea miturilor de genul „Kosovo-leagănul naţiunii sârbe”, sau, dimpotrivă, „independenţa este leacul universal pentru orice problemă”.

În loc, ar trebui cultivat pragmatismul. Este limpede că autonomia devine inevitabilă. Totuşi, autonomia provinciei în graniţele Serbiei nu va putea fi menţinută dacă guvernul din Belgrad nu abandonează politica naţionalistă pe care o desfăşoară în prezent. De asemenea, independenţa nu poate fi posibilă decât într-o ţară democratică, unde se aplică principiile statului de drept, care doreşte să fie patria tuturor cetăţenilor săi, inclusiv minorităţile. Apoi, chiar şi un Kosovo independent ar trebui să cultive relaţii de bună vecinătate cu Serbia. Iată aşadar, că situaţia este complexă şi nu există soluţii omologate; numai dacă ambele părţi se hotăresc să treacă la rezolvarea problemelor reale, renunţând la mituri, soluţiile ar deveni posibile.