Srebreniţa: Trecutul care nu trece

Srebreniţa este un sinonim pentru cele mai grave crime de război comise în Europa postbelică. În iulie 1995, unităţi ale sârbilor bosniaci au luat cu asalt micul orăşel din estul Bosniei, ucigând aproximativ 8000 de bărbaţi şi de tineri bosniaci musulmani.

De la izbucnirea războiului din Bosnia (1992-1995), regiunea Bosnia de Est, din care face parte şi orăşelul Srebreniţa, a fost scena unor lupte deosebit de violente. Deşi populaţia aşezării din apropierea graniţei cu Serbia era formată în proporţie de trei sferturi din musulmani bosniaci, trupele sârbilor bosniaci, comandate de generalul Ratko Mladici, au încercat să aducă regiunea sub controlul lor. Cu ajutorul unei aşa-numite "purificări etnice", musulmanii urmau să fie alungaţi iar sârbii să devină populaţia majoritară.

Asalt asupra zonei de protecţie

După mai multe lupte, conducerea trupelor sârbilor bosniaci a anunţat că intenţionează în răstimp de numai câteva zile să atace masiv şi să ocupe enclava Srebreniţa, ONU a instituit în baza unei rezoluţii a Consiliului de Securitate o zonă de protecţie la faţa locului. Aceasta cuprindea oraşul Srebreniţa şi împrejurimile sale. Cu protecţia militară au fost însărcinate mai ales căştile albastre ale batalionului olandez "Dutchbat". Totuşi, această unitate era de dimensiuni relativ reduse şi slab înarmată. Iniţial, cuprindea 600 de soldaţi dar la final numai în jur de 400. Armamentul din dotare era uşor, pentru autoapărare.

Când trupele sârbe au atacat la începutul lunii iulie 1995 zona de protecţie ONU, Thomas Karremes, comandantul olandez al căştilor albastre, a cerut alianţei NATO sprijin aerian, dar acesta nu a fost acordat. Pe 11 iulie unităţi ale sârbilor bosniaci au pătruns în zona de protecţie onu şi în Srebreniţa iar militarii olandezi le-au cedat fără luptă posturile de observaţie şi obiectivele militzare întărite.

În localitatea învecinată Potocari, aflată şi ea în zona de protecţie ONU, s-au adunat 20.000 până la 25.000 de bosniaci musulmani, cu nădejdea că vor primi din partea căştilor albastre protecţie în faţa trupelor sârbeşti care se apropiau. Mai multe mii dintre ei au reuşit chiar să se refugieze în incinta taberei militare a trupleor ONU.

Daţi pe mâna inamicilor

De îndată ce au ajuns la Potocari, sârbii bosniaci au început, sub ochii soldaţilor olandezi, să-i separe pe adolescenţii şi bărbaţii bosniaci musulmani de femei şi de bătrâni. În timp ce femeile au fost transportate cu autocare în zona controlată de bosniacii musulmani, aproximativ 8000 de bărbaţi şi de tineri au fost masacraţi în incinta unor fabrici abandonate sau în pădurile din regiune. Corpurile lor au fost îngropate în gropi comune dintre care unele sunt şi astăzi nedescoperite. Acea faptă a fost calificată de Tribunalul ONU pentru Crime de Război din Haga drept genocid.

Agravant pentru militarii Dutchbat este următorul aspect: Ei i-au ajutat pe sârbii bosniaci la deportarea a mai bine de 300 de bărbaţi şi de adolescenţi musulmani, care se refugiaseră în incinta taberei militare ONU. Toţi, fără excepţie, au fost şi ei ucişi.

Coresponsabilitatea Dutchbat

Din cauza acestei deportări "Mamele din Srebreniţa" s-au adresat justiţiei. Din organizaţie fac parte aproximativ 6000 de femei, preponderent rude ale victimelor. În aprilie 2014 ele au depus plângere la tribunalul civil din Haga. În opinia lor, guvernul olandez de atunci a ordonat căştilor albastre să aibă grijă de propria securitate şi să nu le ofere protecţie refugiaţilor. Pe lângă aceasta, soldaţii olandezi ar fi predat armele lor sârbilor şi i-ar fi asistat la deportări. Avocatul "Mamelor din Srebreniţa", Marco Gerritsen, a declartat în faţa instanţei: "Ei nu au împiedicat uciderea a mii de civili".

Tribunalul a dat puţin mai târziu dreptate reclamantelor. Musulmanii bosniaci nu trebuiau predaţi unităţilor sârbe iar Olanda este coresponsabilă pentru moartea bărbaţilor deportaţi din tabăra căştilor albastre olandeze din Potocari în după-amiaza zilei de 13 iulie 1995, au decis judecătorii de la Haga.

Cu toate acestea, "Mamele din Srebreniţa" nu consideră că li s-a dat satisfacţie. Ele cred că statului olandez îi revine o mai mare responsabilitate pentru genocidul din Srebreniţa şi vor să-l tragă la răspundere. Aşa că au atacat sentinţa la instanţa de apel.

"Mamele din Srebreniţa" vor să li se facă dreptate şi vor despăgubiri. Dar avocaţii Olandei subliniază că unitatea Dutchbat se afla la acea dată sub comanda Naţiunilor Unite. Iar căştile albastre nu au avut atunci altă soluţie decât să se predea. Fostul general Ratko Mladici şi fostul lider al sârbilor bosniaci, Radovan Karadzici, sunt judecaţi în prezent pentru genocid în fosta Iugoslavie de Tribunalul ONU pentru Crime de Război de la Haga.

Zoran Arbutina