Am avut COVID-19 și eu nu am murit

În 26 noiembrie 2020, am primit rezultatul pozitiv al testului RT-PCR. Am avut o formă medie de boală, ceea ce înseamnă că nu am ajuns într-o secție de ATI. Imediat după cele 14 zile de carantină, a urmat un calvar pe care îl duc pe picioare și astăzi, la aproape un an de la infecția activă.

În pofida funcționalității cotidiene pe care o reclam, nu m-am acomodat cu durerea și cu ceea ce medicii numesc sechele sau long Covid. Acum, când am decis să povestesc propria experiență, fereastra e deschisă și aud sirenele ambulanțelor care trec pe bulevard.

Într-un spital din București, știu o femeie de vârsta mea, mamă și ea, conectată la aparate. Înainte de Covid, era sănătoasă, mergea la serviciu și proiecta vacanțele familiei. Nevaccinată, pariind totul pe organismul ei tânăr și pe avantajele de a lucra de acasă.

Într-un sat din nordul țării, acolo unde m-am născut, o copilă de 18 ani nu a reușit să trăiască. A murit la câteva sute de kilometri departe de casă, într-un spital din Iași, unde era internată în căutarea unui diagnostic. A fost diagnosticată în cele din urmă cu o boală autoimună, dar nu asta a ucis-o. A luat SARS CoV2 în spital, starea i s-a degradat fulgerător și a murit. Va figura în bilanțul zilnic ca „pacientă de 18 ani, nevaccinată, prezenta comorbidități”.

Au murit mulți de data aceasta în sat de Covid, îmi spune mama.

Data aceasta înseamnă Valul 4, al nevaccinaților, deși un nume mai potrivit ar fi acela de val al abandonaților și al neîncrederii sociale. Iarna trecută, satul a fost carantinat, la o incidență a cazurilor mult mai scăzută decât cea de astăzi din București și Ilfov și în condițiile în care, în rural, educația online e mai degrabă o fantasmagorie.

Această disonanță nu face decât să le întărească oamenilor de acolo sentimentul că între ei și statul „de la București” ruptura nu e doar geografică.

Țara deconectată: singura autoritate de la București care intră în case e televiziunea care le spune oamenilor că statul le vrea răul. Ei știu asta, din comunism

Cu un singur cabinet medical la câteva sate, satele acestea ale Moldovei descriu de mulți ani un fenomen sociologic mult mai cronicizat în România decât în alte țări din bazinul ex-comunist: bătrânii lăsați în urmă.

La începutul anilor 2000, pe ulițele acestor sate a început să-și facă loc cuvântul „vilă”. Desemna casele pe care și le construiesc cei plecați la muncă în alte țări, de unde se întoarceau câteva săptămâni pe vară, pentru a ridica încă un etaj. Și încă unul. Cele mai multe așa au și rămas, în stadiu de proiect încă nefinalizat, o revanșă neluată până la capăt.

Unele sunt monstruos de mari, altele au erori de proiectare, aici o casă cu un balcon fără ușă de intrare în interior, acolo o alta cu terasă mobilată pe acoperiș, dar nefinalizată la bază.

Și aproape în toate cazurile, lângă ele, împărțind curtea, o casă bătrânească cu cel mult două camere, umilă lângă proiecția copiilor care au plecat puțin câte puțin, până când nu s-au mai întors.

Dacă treci iarna printr-un astfel de sat, vezi acest peisaj suprarealist al caselor mari nelocuite și neîncălzite, care se strică, și alături, casele mici din ale căror hornuri iese fum.

Imaginea ar putea rămâne idilică, dacă în multe din astfel de case bătrânești singura legătură cu țara „de la București” nu ar fi un ecran de televizor de unde, seară de seară, bunicii rămași în urmă nu ar fi auzit că vaccinul e armă biologică, că ARNmesager e o tehnologie menită să te ucidă în câțiva ani, că vaccinarea e mai periculoasă decât boala.

Ar trebui să stai câteva zile în sat, să asculți ce se spune la unele televiziuni și așa ai înțelege, mi s-a spus.

Și nu pentru că sunt posturi de televiziune care iau forma monstruoasă a celor mai grotești fake news-uri, ci pentru că asta e singura prezență a țării în viețile acestor oameni.

Ani la rând, scrutine după scrutine, acești oameni au fost considerați masă de manevră electorală. Electorat captiv, prin care se înțelegea îndeobște PSD. Trandafirul.

Oameni care nu au corp politic decât atunci când votează și care, după vot, sunt arătați cu degetul pentru că au votat retrograd.

Astăzi, sunt arătați cu degetul rușinii, pentru că nu se vaccinează și astfel fac țara de rușine.

Dacă autoritățile de la București, preocupate de exerciții de putere și imagine, cu un președinte care știe că la golf se poartă alb și un prim-ministru care vrea un rol de benzi desenate, nu au înțeles, iată că a înțeles OMS, care trimite în România specialiști care să cerceteze acest fenomen sociologic bizar al unei țări membră UE, cu acces la vaccin, cu olimpici, cu scriitori traduși internațional, cu medici de elită la spitale europene, dar ai cărei cetățeni nu se vaccinează și mor în număr colosal, cel mai mare număr de morți din Europa.

Din punct de vedere social, România este un obiect de studiu pentru etnografie și sociologie. O țară pixelată, cu falduri de neîncredere și obișnuință de a fenta statul, ca metodă de autoapărare, în care locul autorității a fost luat de o televiziune de cazarmă, România TV, și totuși nu acolo e mostruozitatea, ci în felul în care politicienii s-au asigurat că instituțiile publice nu vor mai funcționa, nu își vor mai face treaba și vor tăia toate punțile între oameni şi autoritate.

În cazul România TV, CNA este instituția redusă la mediocru.

În cazul vaccinării, Guvernul și Președinția sunt instituțiile reduse la mediocru, instituțiile care au fost confiscate într-o luptă pentru putere și ai căror conducători, premierul Florin Cîțu și președintele Klaus Iohannis, sunt autorii mai mult decât morali ai crizei umanitare în care e țara.

Și chiar și așa, cu morții cu sutele în fiecare zi, cu secțiile de Terapie Intensivă saturate, chiar și așa, cei doi oficiali joacă o agendă paralelă, în care românii trăiesc într-o țară a bunăstării, cu politicieni supereroi, de fapt o țară dată pe mâinile profitorilor, extremiștilor, impostorilor, singurii care mai intră în casele oamenilor, nevăzute de la București.

Când am făcut boala, nu exista încă vaccin.

Am rămas cu sechele neurologice, o nevralgie de trigemen care este calificată de medicină cea mai mare durere pe care o poate resimți un om. E mare, într-adevăr, dar eu locuiesc în București, am o educație și o profesie care îmi permit accesul la medici și la tratament medical și la înțelegerea intelectuală a bolii, cea care l-a ajutat pe Vintilă Mihăilescu, de pildă, să își accepte boala și să mai trăiască decent, cât s-a putut, cu un diagnostic de cancer.

Cunosc foarte mulți oameni, cei mai mulți foști colegi, care învață să se acomodeze cu sechelele bolii. În ultimul an, deja s-au făcut studii, iar statele europene se concentrează pe metodele de abordare ale acestui Covid lung, care a devenit una dintre presiunile majore puse pe sistemele de sănătate.

Cu un singur cabinet medical la câteva sate, foarte mulți români nu au acces la tratament medical și nici la diagnostic. Pe umerii lor ar vrea Guvernul să treacă eșecul vaccinării, în timp ce președintele recomandă golful, iar premierul bunăstarea pe care o avem în cămară, chiar dacă rafturile sunt goale.

Tot ce au făcut Klaus Iohannis și Florin Cîțu în ultimul an a transformat țara într-un teritoriu locuit, neadministrat, un teren fertil pentru dezinformare și manipulări geopolitice.

În țara asta au început să moară copii din cauza unui virus lăsat să capete dimensiuni grotești, pentru că și președintele, si prim-ministrul au abdicat de la funcția publică, nu cumva să le încurce calculele politice.

E prea târziu? Pentru unii, da și România devine o catastrofă umanitară, în care "se moare", ca și cum nu ar muri bunica sau fiica sau prietenul cuiva, ci așa, otova, o populație despre care nimeni nu știe prea multe.

Într-o carte de eseuri pe care am recitit-o zilele astea, scriitorul băcăuan Petru Cimpoeșu, care știe infinit mai multe despre țara asta decât ce primește Klaus Iohannis în mapele de dimineață, amintește de un studiu despre psihologia minciunii, al lui Morgan Scott Peck.

Acesta propune o teorie care vede răul produs de om ca pe o boală care are trei componente: narcisismul, lenea și minciuna. Narcisist e acela care se crede mai important decât toți ceilalți și se vede în oglindă deformat (ca un supererou). Lenea îi face pe oameni inactivi social, nu mai reacționează la liderii narcisiști care pun mâna pe o țară și vor să îi conducă. Cât privește minciuna, ea este și simptom, și cauză a răului (a se vedea bunăstarea pusă în brațele românilor de premierul Cîțu).

Citiți integral textul semnat de Magda Grădinaru pe Spotmedia.ro.