Holocaust: 80 de ani de la Conferința de la Wannsee

Uneori coincidențele ajută. În martie 1947, când funcționari ai ministerului german de externe se confruntau cu judecătorii lor la Tribunalul de la Nürnberg, Robert Kempner făcea o descoperire importantă.

În vraful de scripte lăsate în urmă de naziști o copertă i-a stârnit curiozitatea procurorului șef-adjunct. Trona pe ea ștampila roșie anunțând un ”secret al Reichului”. În dosar erau 15 pagini intitulate, banal, ”Protocol de convorbire”.

Era dovada exterminării sistematice a evreilor europeni, sub forma notelor așa-numitei conferințe de la Wannsee de la 20 ianuarie 1942. E vorba de copia celui de-al 16-ea protocol din 30, singura care s-a păstrat. 

Tânăr, cu carte, ambițios

15 oameni au dat curs în acea zi de 20 ianuarie 1942 invitației la prânz adresate lor de șeful temutului oficiu de securitate al Reichului (RSHA) Reinhard Heydrich. Masa urma să fie servită într-o nobilă vilă din suburbia Berlinului. La minus 12 grade Celsius era foarte frig. Dar nu gerul, ci conținutul celor discutate atunci îngheață și azi sângele în vinele celor ce află despre detaliile convorbirii purtate în acea zi. La care au participat ofițeri SS, secretari de stat, cadre de conducere ale administrației naziste. Fără să fie nume foarte cunoscute, erau aproape toți tineri și bine educați. Fiecare al doilea avea studii superioare. Și, mai ales, erau ambițioși.

Pentru oamenii fără interes istoric special, conferința de la Wannsee trece drept forul decizional al Holocaustului. Ceea ce e de două ori fals. Mai întâi, pentru că în acea zi nu s-au adoptat decizii. S-a ”informat”. Iar în al doilea rând, genocidul asupra evreilor începuse deja. La chemarea lui Heydrich se adunaseră reprezentanții tuturor instituțiilor relevante, între care, de pildă, ai ministerului de externe și ai ministerului transporturilor. În chestiune era coordonarea deportării și asasinatelor în masă plănuite. Și, de asemenea, subordonarea tuturor oficiilor competente, însărcinate cu exterminarea, sub conducerea lui Heydrich. O probează chiar prima propoziție a protocolului: ”Numirea însărcinatului pentru pregătirea soluției finale a chestiunii evreiești în Europa”, un salt înainte în cariera lui Heydrich.     

O jumătate de milion de victime evreiești încă înainte de Conferința de la Wannsee

În ciuda repetatelor afirmații, asasinatele în masă organizate în rândul evreilor europeni n-au debutat în ziua de 20 ianuarie 1942. Așa-numitei ”soluții finale a chestiunii evreiești” îi căzuseră victime deja de luni de zile sute de mii de oameni, în special în teritoriile sovietice ocupate de trupele germane (și române) din vara anului 1941. Germanii asasinaseră înaintea conferinței de la Wannsee aproximativ 500.000 de evrei, între care copii și femei. Muriseră de regulă sub gloanțele unor plutoane de execuție.

Vestitorii intențiilor exterminării evreilor au existat cu mult înainte. Edificator fusese la 30 ianuarie 1939 vocabularul lui Hitler, proorocindu-i ”evreimii internaționale”, cum i se spunea în jargon nazist, ”nimicirea”, în caz de război. După începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, germanii au cotropit vaste teritorii ale uriașului imperiu, milioane de evrei negermani încăpând astfel, în doar câteva luni, pe mâinile naziștilor.

Istoricul Michael Wildt, expert în Holocaust, vede în toate acestea o cezură în politica prigonirii evreilor. La 11 milioane de evrei, câți au fost luați în vedere la conferința de la Wannsee, nu mai erau posibile deportările și emigrările silite. ”Ca să se scape de evrei, s-au proiectat planuri corespunzătoare, mai gigantice și mai monstruoase”, afirmă el.   

Eichmann, martorul principal

Cele 15 pagini ale Protocolului nu concretizează efectiv modalitățile eliminării de pe lume a evreilor. ”Evacuarea evreilor spre răsărit” e o formulare echivocă, dar sugerează ce anume se avea în vedere: nimicirea. Adolf Eichmann, colaborator de frunte al lui Heydrich și participant la conferința de la Wannsee, a recunoscut clar acest lucru, după mulți ani. În urma spectaculoasei sale răpiri în Argentina, de către agenți secreți israelieni, el a mărturisit la procesul său derulat la Ierusalim, în 1961, despre ce anume s-a vorbit în vilă, în acea zi. ”S-au discutat diversele modalități de ucidere”.

Chiar dacă în singurul exemplar al Protocolului păstrat s-au folosit formulări eufemistice, documentul reprezintă o excepție în materie de caracter univoc al intențiilor, consideră istoricul Peter Longerich. Căci, după cum își argumentează el punctul de vedere, toți participanții la conferință, de la SS și ministerele de interne și al justiției, până la ministerul de externe, reprezentanții industriei de război și, nu în ultimul rând, ai partidului, au fost de acord să-și asume crima secolului. Cu toate acestea, sumedenie de demnitari naziști ca mareșalul Reichului, Hermann Göring, și ideologul nazist, Alfred Rosenberg, ministru al teritoriilor răsăritene ocupate, au avut, după 1945, obrăznicia să afirme că n-ar fi știut nimic despre toate acestea.

Căzut victimă unui atentat la numai câteva luni după conferință, Reinhard Heydrich mai urmărea, pe lângă exterminarea imediată a evreilor europeni, un plan suplimentar. Pentru cazul victoriei asupra Uniunii Sovietice, dregătorul nazist voia să-i silească pe evrei să muncească în masă la construcția de drumuri în Răsărit. Unde ”e neîndoielnic”, după cum scrie în pagina a șaptea a Protocolului, ”că numărul lor se va reduce considerabil, restul, adică elementele puternice ale rasei și nucleul renașterii ei, trebuind să fie tratat corespunzător” - un eufemism pentru asasinarea supraviețuitorilor eventuali ai programului de exterminare prin muncă.