Satira bate viaţa

O publicaţie satirică de pe net, intitulată Onion, Ceapa, abordase recent maniera în care Statele Unite încearcă să-l împace pe Benjamin Netanyahu, după ce preşedintele Obama îi stârnise premierului israelian mânia, acceptând un acord nuclear controversat cu Iranul. Spre a calma temerile iscate de carenţele în materie de posibilităţi de verificare a transpunerii promisiunii iraniene de a nu se mai construi, în republica islamică, bombe atomice, America i-ar fi oferit statului evreu o „upgradare a arsenalelor israeliene, prin livrări de rachete balistice”, afirmase, în glumă, publicaţia satirică.

În ziua următoare subiectul fusese tratat în cotidianul ebraic Haaretz. Ziarul evreiesc anunţase o propunere, de această dată probabil reală, de convorbiri, pe tema unei „imediate modernizări a capacităţilor ofensive şi defensive ale forţelor militare israeliene”, avansată Ierusalimului de către oficialităţile din Washington.

Deloc pusă pe glume, presa israeliană avea să releve ulterior că Netanyahu refuzase oferta (cea probabil reală), pentru ca să nu se lanseze semnalul greşit, potrivit căruia statul evreu ar fi sfârşit prin a accepta acordul cu Iranul. În fine, Haaretz avea să admită că breaking-news-ul aparţinuse, în chestiunea ofertei americane (dezminţite la Washington), unui site satiric, iar nu cotidianului de stânga israelian. Cu promptitudinea unui observator sagace, un comentator al ziarului pacifiştilor israelieni avea să constate, că "e de rău când viaţa începe să imite satira".

Din păcate, nu-i de râs. Căci, după cum reiese dintr-o serie de declaraţii ale unor congresmeni din Washington, precum şi din analizele unor publicaţii americane şi israeliene, nenorocirea pare a fi chiar mult mai mare decât s-a crezut. Astfel, acordul nucelar încheiat de Iran cu SUA, celelalte patru puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU, precum şi cu Germania include cel puţin două anexe secrete, care par a compromite orice tentativă serioasă de verificare a fiabilităţii angajamentelor iraniene. Conţinutul lor urma să nu fie împărtăşit poporului american ori Congresului, ba, contrar promisiunilor solemne făcute aliaţilor israelieni ai SUA, urma să fie tăinuit şi partenerilor Americii din Orientul Mijlociu şi altor state, între care cosemnatarilor europeni ai problematicului acord.

Potrivit senatorului Tom Cotton din Arkansas şi conform colegului său de partid republican, Mike Pompeo, reprezentând statul Kansas în Camera Reprezentanţilor, reluaţi de publicaţia americană conservatoare National Review, una din înţelegerile secrete încheiate cu ayatolahii vizează „cea mai tainică locaţie militară persană. E vorba de baza militară Parchin”, unde, potrivit unor rapoarte, Iranul „a testat explozibile în cadrul programului său de dezvoltare a unei producţii de ogive nucleare”.

Deşi a susţinut constant că nu ar urmări să-şi procure arsenale atomice, Iranul a refuzat în repetate rânduri să permită Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena să inspecteze baza. Ayatolahii insistă ca iranienii să fie cei care să colecteze la Parchin mostrele şi probele necesare verificărilor efectuate de inspectorii AIEA, iar una din anexele secrete cu pricina pare a le acorda acest drept. În consecinţă, regimul fundamentalist-islamic de la Teheran nu se va bucura doar de un răstimp extrem de lung, de 24 de zile, înaintea oricărei posibile inspecţii internaţionale, menite să verifice respectarea promsiunii Iranului de a nu construi arme nucleare, ci, în fapt, de timp nelimitat.

În fine, a doua înţelegere secretă vizează „posibila dimensiune militară” a programului nuclear persan, chestiune în care Iranul şi-a încălcat, ani la rând, făgăduiala de a răspunde întrebărilor AIEA cu privire la munca savanţilor iranieni în cel puţin 11 domenii diferite. Or, potrivit experţilor, între care William Tobey, autorul unui editorial din Wall Street Journal, "pentru ca inspecţiile să aibă sens, e obligatoriu ca Iranul" să detalieze clar şi fără echivoc „tot ceea ce a întreprins (vreodată) în materie de activităţi nucleare relevante”.

Pe scurt, controlul sau, mai precis, autocontrolul ar urma să fie efectuat de Iran, în cooperare însă nu cu SUA sau cu ţările semnatare ale acordului, ci, eventual şi în cel mai bun caz, cu inspectori ai AIEA. În plus, el ar urma să se facă într-un mod extrem de netransparent, pe care nici reprezentaţii poporului american, nici aliaţii SUA nu-l vor putea verifica. Nu e cu totul clar ce anume s-a întâmplat. Dar, din logica evenimentelor şi mărturiilor existente, pare a reieşi că, în faţa încăpăţânatului refuz iranian de a permite controale autentice, şeful diplomaţiei americane, Kerry, a încercat să salveze încheierea acordului, acceptând substituirea SUA, ca instanţă responsabilă, cu AIEA. În acest fel, administraţia din Washington nu e obligată să dea socoteală poporului pentru conţinutul ori consecinţele înţelegerilor secrete.

Cât mai valorează oare, în atari condiţii, mult salutatul acord cu Iranul, elogiat în vest ca un succes diplomatic de anvergură „istorică”? E greu de spus. Din unghiul criticilor săi nu face, pentru lumea liberă, nici cât o ceapă degerată. În schimb, pentru islamiştii de la Teheran, cât Roma în faţa asaltului barbar.

Scandalul vizează însă şi alt palier. Cel politico-moral. Anexele secrete sunt fireşti pentru acorduri încheiate de dictaturi şi regimuri totalitare, precum cel stalinist ori hitlerist, care n-au de dat socoteală naţiunilor implicate. Dimpotrivă, ele nu stau bine defel unor democraţii liberale, ale căror conduceri nu-şi dispreţuiesc electoratele.