Saltul din Transnistria... în literatură

Există de mai mulți ani în proza română din Moldova de Est un trend născut cumva în replică literaturii „clasice” optzeciste. I-aș spune „autenticist”, care desfide livrescul, filosoficul estetizant, pornește de la realitățile sordide ale vieții din fosta Uniune Sovietică. „Montana” – romanul de debut al lui Alexandru Popescu (Chișinău, Editura ARC, 2022) – se înscrie în acest peisaj, dar are și niște note distincte.

Alexandru Popescu nu pare deloc un începător, vine cu acumulări culturale impresionante, își supraveghează cu autoritate scriitura, vădește o atitudine de profesionist. Alexandru Popescu însă nu e preocupat de tehnici narative, e setos de mărturisire, vorbește dintr-un prea-plin al vieții și experienței proprii petrecute într-o „zonă” tarkovskiană, cum e Transnistria separatistă, propune o istorie captivantă și terifiantă în același timp.

Subiectul cărții combină două filoane narative

Este, pe de o parte, viața agitată a tânărului Ion Josan, reporter la un post TV în Maidstone, Marea Britanie, accesele sale de epilepsie, care-i creează situații stresante, dar și hilare oarecum, pentru că intervin în cele mai nepotrivite momente. Și, pe de altă parte, este rememorarea unei copilării și adolescențe în Benderul sovietic, capturat de separatiștii transnistreni după războiul din vara lui 1992.

Crizele de epilepsie ale protagonistului contrapunctează schimbările de ritm și decor, până în momentul când cele două filoane narative converg într-o unică realitate, la Bender, acolo unde personajul va reveni, alertat de starea mamei sale, care suferise un atac de cord. E un fel de întoarcere în trecut, dar și în prezentul cumplit al unui regim post-sovietic.

„Baza” – centrul ideatic și existențial al romanului

E un loc izolat, un falanster cu legile și cutumele lui, ca în distopiile post-apocaliptice –, înconjurat de ziduri și traversat de linii de cale ferată, unde se asamblează tot felul de agregate feroviare.

Protagonistul locuiește împreună cu părinții și sora sa geamănă, Eva, într-un vagon adaptat, ca și ceilalți membri ai comunității lor. O viață promiscuă, striată de bețiile tatălui și ale ortacilor săi, cu ritualuri funebre, unde mortului – muncitor la calea ferată – i se pune în sicriu un tirfon, cum, prin analogie, un miner decedat ar avea parte de un lămpaș sau de o coadă de cazma, pentru a putea fi „recunoscut” pe lumea cealaltă.

O comunitate chiftind de o violență aproape cotidiană, în familie și în jocurile lor de băieți. Proba supremă de curaj e să escaladezi zidul împrejmuitor al bazei. „Dincolo de zid” se întindea o lume interzisă, pe care ei, copiii și adolescenții zurbagii, o contemplau cu aviditate, riscând să se accidenteze, așa cum o pățește protagonistul, rănindu-se foarte grav la un picior. Tot aici va cunoaște și prima sa iubire, Ana, care îi va provoca o altă rană, sufletească, mult mai dureroasă.

Tot la „bază”, tânărul Ion sau „Vaniușa”, cum îi spun părinții, va trăi evenimente istorice importante: prăbușirea Uniunii Sovietice, apariția noului stat „Republica Moldova”, dar și războiul din Transnistria – secvențe ce amintesc izbitor de oroarea bombardamentelor rusești de azi din Ucraina. Băiatul va petrece cinci zile într-un beci, alături de mama, de sora sa și de câțiva vecini, ascultând îngroziți bubuitul proiectilelor care le va distruge locuințele-vagon. Tot atunci își va pierde tatăl, căruia îi ceruse insistent să-i cumpere un ceas electronic „Montana”, cu funcții multiple, cum văzuse la unul din colegii săi de joacă și aventuri primejdioase.

„Unde-i tata? Mama o ținea una și bună: tata e la bunici și vine degrabă. De fiecare dată însă eu și Eva sesizam o undă de nervozitate, tot mai pronunțată, pe chipul ei. Acum înțeleg foarte bine de ce ezita să ne dea un răspuns răspicat. Mama ne injecta adevărul treptat, în doze mici. Abia peste câteva luni mi se formase o imagine, mai mult sau mai puțin clară, despre cum murise tata. Deci era în sat, cum ne spuse mama. A apucat să schimbe jumătate din acoperișul casei bunicilor. A lăsat totul baltă, după ce auzi, la radio, că începuse războiul de pe Nistru. O luă spre Bender cu motocicleta veche a bunicului. O lăsase la marginea orașului și avansă spre noi pe brânci. Tata aproape că ajunse. Dar cineva dintre vecini îi descoperi trupul neînsuflețit sub zidul de beton, în locul unde acesta se mărginea cu grădina noastră. Mama îmi povesti că pe zid se vedeau urme de sânge. Se vedeau urmele degetelor lui murdare de pământ. Tata, scumpul meu tată, a încercat să sară zidul. A încercat.” (p. 101)

„Montana”, metafora unei iubiri recuperate

Mulți ani mai târziu, întors din Anglia la Bender (riscând să fie prins și închis de milițienii transnistreni pentru pătrundere ilegală), va afla tot de la mama despre darul pe care i-l aducea tata în ziua în care fusese omorât. Îl găsiseră acolo, lângă zid, strângând în pumn un ceas, ceasul „Montana”. Tata își ținuse promisiunea, și-o plătise cu prețul vieții. Din acel moment, singurul scop, ca un legământ sacru, al fiului va fi să recupereze acel ceas, pe care mama îl ascunsese în graba evacuării în beciul ruinat ce-i adăpostise de bombardamente.

Ion va găsi ceasul tatei. Chiar dacă va trece prin alte încercări-limită, va cunoaște iadul unei închisori transnistrene, de unde va evada, când nu mai spera la nimic, ajutat de remușcările torționarului său – un fost coleg de școală care-și vărsase asupra lui o veche ură și o veche gelozie...

Un roman-thriller, zguduitor, care te ține cu sufletul la gură. Alexandru Popescu escaladează zidul, face un adevărat salt din Transnistria în literatură. „Montana” este metafora unei aspirații spre libertate și a unei iubiri recuperate. Un roman despre fragilitatea și demnitatea vieții, în Est.